Fragmentul zilei – 20 septembrie 2020: Marc – Alexandra Tuduc

Este miezul zilei, sunt pe Batty Street și mă plimb fără ca mintea să îmi croiască un drum spre o destinație fixă. Tot ce știu este că mă urmărește cineva. Nu pot să recunosc chipul, dar acea față îmi este atât de familiară, o femeie pe care o simt destul de aproape, dar totuși nu pot sa-i dezvălui fața spre recunoaștere. Inima îmi bate destul de tare, grăbesc pasul și tot ce pot să fac acum este să încep să fug. Cartierul îmi este unul destul de cunoscut. Dacă trec următorul colț la stânga ajung pe Fairclough Street, însă asta mă duce spre o stradă fără loc de ascunziș. Poate mă pot ascunde printre oameni. Mă simt de parcă nimeni nu mă vede, mă simt de parcă sunt captiv într-un labirint cu propriul centaur pe urmele mele. Mă uit în spate și nu mai văd nimic, toată strada parcă este ștearsă din orizontul vizual de o ceață profundă. Sunt în mijlocul zilei.

Am găsit o casă care îmi este destul de cunoscută. Intru, mă duc la ultimul etaj, unde este un dormitor. Închid ușa și sper să rămână așa. Aud pași și simt cum inima mi se micșorează. Încet, încet simt cu nu mai am bătăi, cum ultima răsuflare mi se retrage în gât și totul se oprește aici. Clanța ușii se apleacă, în timp ce eu stau lipit cu spatele de geam. Fără pic de efort, aceasta se deschide și femeia fără chip intră în cameră cu un cuțit în mână. Văd că se apropie de mine, picioarele parcă îmi sunt retezate și mă așez pe pat. Hainele sunt de o culoare ușor ciudată, un amestec de roșu închegat. Seamănă perfect cu carnea de vânat dusă acasă după o noapte de urmărire. Nu sunt proaspăt spălate, nu simt senzația aia de aspru și totuși plăcut la atingere. Oricum, nu aș putea dormi în ele, de fiecare dată când văd așternuturi de pat colorate mă imaginez dormind pe o masă fastuoasă, plină de mâncare, iar eu sunt felul principal. Mă simt de parcă culoarea acestora mă acaparează, ca și când un val de culori mă înghite și simt că mă sufoc. Strâng puțin pătura colorată și îmi ridic privirea spre ea.

 – Nu e momentul să mori acum, spune aceasta cu un ton prietenesc, aproape cu bună-voință. Tot ce trebuie să faci este să alegi între a o face sau a mă lăsa să îți scot o bucată din creier sau inimă.

Nu mai am putere să spun ceva. Tot ce pot sa mai fac este să-mi aplec capul. Femeia îmi deschide cutia craniană, îmi taie o bucată și o ține între degetul arătător și cel mijlociu ca pe o dovadă găsită la locul crimei. Când credeam că totul s-a terminat, o văd cum o întinde spre mine indicând spre gură. Își deschide gura, semn să fac același lucru. Simt cum îmi atinge gâtul și mandibula cu palma, încercând să bage bucata de creier în gură. Și înghit.

Pe când își deschide ochii, vede că abia răsare soarele printre câmpurile împânzite de cânepă. Se ridică în fund, se scarpină pe mijlocul spatelui și se ridică din pat. Își miroase cămașa de pe el, nu tocmai în cea mai bună stare și și-o bagă în pantaloni. Nu a adus prea multe cu el. Are o servietă destul de mare, de un maro muștar din piele. Seamănă cu servietele soldaților care se pregătesc de armată.

Are vreo două cămăși, o pereche de pantaloni, o vestă tricotată și niște ciorapi și chiloți. Nu are prea multe de împachetat. Însă tot timpul duce cu el în călătorii un pandantiv. Când iese pe drumul principal ca să meargă spre gară, aude un zgomot de parcă un gigant zdrobește pietre cu greutatea tălpii. În spatele sau se afla un cal care trăgea o căruță verde precum iarba de primăvară proaspăt răsărită de sub pojghița de zăpadă, pictată în întregime cu flori de parcă însăși Mama Natură atinsese lemnul și din acesta ieșea însăși primăvara. Trăsura se oprește în fața sa, acesta lasă bagajul jos, scoate din buzunarul de la spatele pantalonilor tabachera și apoi două bucăți. Una o pune de după urechea dreaptă, iar una o ține în mână așteptând. Din trăsură iese o femeie cu părul precum lanurile de maci și ochii mai negri decât cerul fără de stele. Însă există o sclipire în ochii acesteia, ceva ce te face să asculți cu atenție tot ce are de spus, care te face să crezi fiecare cuvânt pe care îl rostește, un soare în loc de pupilă ce te absoarbă și totodată provoacă senzația de recul.

 – Ai întârziat. Marc întinde țigara din mână. Nici măcar la înmormântarea propriului frate nu ești prea punctuală. Scoate cutia de chibrituri și îi aprinde țigara.

Olga e o femeie în vârstă de 56 de ani. O am încă din prima zi din viața, ea este cea care m-a crescut. Sincer să fiu, nu știu prea multe chestii despre ea, știu doar că își câștigă traiul din tot felul de acțiuni mai puțin etice. Un tremurat de masă care răspunde unei văduve că soțul ei este încă prezent cu ea, niște zaț de cafea care trezește rodul imaginației pentru orice persoană care îi trece pragul, fiecare găsește o însemnătate în forma pe care aceasta o ia. Olga nici nu se prea chinuie să le câștige încrederea. Nu ea îi caută, ei vin singuri și-și răspund singur întrebărilor.

Marc

 


Cartea Marc poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 20 septembrie 2020: Marc – Alexandra Tuduc

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.