Capitolul I
Motto:
„It is a satanic drug thing…
you wouldn’t understand” Spine Of God – Monster Magnet
– Și de ce vrei să vii dumneata la Narcotice, domnuleee l’ent-major, ce să cauți aici?
Colonelul Norbert Mantescu a notat ceva într-un dosar și-abia dacă și-a ridicat ochii spre mine. Lungise pronunția unui cuvânt și mie mi s-a părut că mă ia la mișto. Asta pentru că în structura în care voiam să mă transfer lucrau numai ofițeri cu vechime apreciabilă și experiență pe măsură. Rar se strecura câte un locotenent-major în Comisariatul Național al Poliției.
Cum adică, ce să caut acolo? Cu alte cuvinte, vezi Doamne, meriți să vii aici? Sau, poți să faci față?
Mă dusesem recomandat de șeful diviziei speciale Scutul, unde lucram atunci, și poate de aceea mă primise, altfel n-aveam șanse să ajung la el. Fiind extrem de ocupat, găsise o fereastră și mă chemase doar așa, ca să mă vadă. Să mă miroasă, cum spusese chiar el. Colonelul avea reputația unui om exigent în selectarea personalului. Trierea ofițerilor o făcea doar el.
Deși părea să aibă puțin peste patruzeci de ani, părul încărunțit pe la tâmple, împreună cu sprâncenele încă negre, dese și late, îi conferea un aer de om sever. Avea o privire tăioasă, lungă, iar mie a început să-mi tremure bărbia de emoție.
– E un vis mai vechi de-al meu!
– Lasă-mă cu aiurelile astea?, a zis un pic nemulțumit poate de ce citise în dosar. Ai văzut vreodată droguri? Ești în stare să le deosebești?, a continuat el șirul întrebărilor imprimând cu buricul arătătorului un impuls prespapierului din bronz turnat, ce reprezenta o scenă erotică cu satiri și nimfe.
Priveam stupefiat micul obiect metalic gândindu-mă ce să răspund. Unde dracu’ să fi văzut nenorocitele alea de droguri? Doar în filme. Sau în reviste.
Ce naiba îmi trebuise, mai bine aș fi stat în banca mea. M-aș fi hazardat dacă aș fi făcut cine știe ce afirmație nesăbuită, pentru ca apoi să fiu luat la bani mărunți:
– Nu, am șoptit privindu-l temător, cu o voce care parcă nu era a mea. A schițat un zâmbet înțelegător, clătinând totodată din cap. Trecuse puțină vreme de când se deschiseseră granițele și fenomenul era abia la început. La acea oră, nimeni nu putea estima ce amploare urma să capete traficul de droguri. Poate doar el.
Văzându-l zâmbind așa cu zgârcenie m-am mai relaxat un pic, răgaz în care am găsit de cuviință să-mi îndrept cravata. Nu-mi plăcea să port „zgardă”.
Corpul meu, rigid ca un manechin de croitorie, stătuse încordat ca un arc. Luasem încă de la început o cvasi-poziție de drepți, cu degetele întinse pe lângă corp. Doar cele de la picioare îmi stăteau cam chircite în pantofii noi, nepurtați. Ar fi trebuit să le fi aplicat un tratament cu urină înainte să-i încalț, cum făceam cu ghetele de instrucție din Academie, ca să li se-nmoaie pielea.
Colonelul s-a răsucit în scaunul rotativ. Apoi, ca și cum lipsea ceva, s-a deplasat până în dreptul unei combine audio. Rotilele de cauciuc au scrâșnit, angrenând particulele infime de praf de pe suprafața parchetului din lemn de stejar. A apăsat pe tasta play a combinei și acordurile unei melodii s-au împrăștiat în liniștea țiuitoare a încăperii.
Melodia celor de la The Clash îmi era cunoscută. Degetele Colonelului au răsucit butonul potențiometrului, reglând volumul. Asta-i lipsea, muzica. Acordurile din Julie’s been working for drug squad se auzeau acum mai clar.
Când compuseseră versurile, muzicienii de la The Clash se inspiraseră dintr-un caz real, denumit „Operațiunea Julie”, desfășurat în Marea Britanie, prin anii șaptezeci. Atunci, poliția galeză, folosind un ofițer sub acoperire, neutralizase o rețea de traficanți de droguri, reușind să facă una dintre cele mai mari capturi de LSD din istorie.
Timbrul vocal al solistului era inconfundabil. Dacă n-aș fi fost un afon de primă mână, aș fi devenit cu siguranță un star rock. Solistul vocal al unei formații, frontmanul ei.
Dar natura a fost vitregă și mi-a dăruit, în locul unei urechi muzicale, chiar două, însă complet nemuzicale. Cu toate acestea, muzica a devenit un hobby pe care l-am cultivat constant încă din adolescență, când ascultam, cu cei de seama mea, melodiile cele mai în vogă de atunci. Hiturile vremii.
Deodată, a sunat unul din telefoanele de pe birou. Colonelul a ridicat receptorul și a răspuns. Slavă Domnului, se ivise un moment de respiro, de care am încercat să profit din plin, mai ales că discuția părea să-i fi captat atenția.
Mi-am întors privirea către vitrina plină de distincții, brevete și diplome, să nu aibă impresia că trag cu urechea. Diplomele atestau participarea Colonelului la seminare și conferințe. Erau o mulțime, fiind așezate cu grijă într-o ordine știută numai de el. Tot în vitrină, alături de câteva fotografii de grup înrămate, în care figuri cu trăsături hispanice, asiatice ori africane zâmbeau de complezență, trona o vază de cristal, pe care scria ceva cu litere galbene, de-o șchioapă. Lângă acestea, pe perete, atârnau plachete gravate, din lemn și metal.
Doar o icoană se afla stingheră deasupra acestora, ca o recunoștință supremă adusă Divinității, care veghease în tot acest răstimp la bunul mers al lucrurilor. Toată lumea știa că șeful Narcoticelor scăpase ca prin urechile acului din câteva misiuni dificile, iar Colonelul punea toate acestea pe seama nestrămutatei lui credințe în Dumnezeu.
După ce a terminat convorbirea, acesta mi-a aruncat din nou o privire glacială, iar eu, inspirat cumva de acele dovezi vii ale carierei lui, ce nu lăsau loc de nici un echivoc, am zis:
– Dacă-mi permiteți… vorbesc engleza, franceza, spaniola.
– Mare scofală. Toată lumea vorbește în ziua de azi două sau trei limbi străine.
– Și turca, dar nu foarte bine, am recunoscut cu jumătate de glas.
Cum țara noastră se afla pe ruta balcanică, la nici o aruncătură de băț de una dintre cele mai mari producătoare de droguri din lume, cunoașterea limbii turce putea fi un argument favorabil.
În copilărie îmi petrecusem vacanțele cu o bunică de sorginte turcă, cadru didactic la o școală pentru minorități dintr-un sat dobrogean. Bătrâna învățătoare nu pierduse vremea cu mine, astfel că vorbeam și citeam destul de bine turca. Nu strălucit…
Așteptam o reacție cât de mică din partea lui, dar el m-a privit într-un fel anume, părând că nu-l impresionează mai deloc plurilingvismul cu care mă lăudam.
Deși stăpâneam bine cele câteva limbi străine amintite, nu emiteam pretenția că aș fi vreun poliglot. Adevărat, mai tot românul poate îndruga câteva cuvinte într-o limbă străină de recunoaștere internațională. Și chiar în turcă. Sunt destule târfe prin cluburile mondene care se dau la turcii cu biștari și o rup pe limba sultanilor din Țara Semilunii. Vocabularul român a împrumutat o groază de cuvinte din această limbă.
Rahat, mi-am zis. Na, că tot un cuvânt originar de pe malul Bosforului mi-a venit pe limbă, teribil de dezamăgit de interesul scăzut al Colonelului pentru ce-i spuneam.
– De unde ești?, m-a întrebat cu un glas acru.
– Din… Brăila, „orașul cuțitarilor” cunoscut pentru încăierările sângeroase dintre bandele interlope, am făcut eu o prezentare mai pitorească locului din care mă trăgeam.
– Și ce-i cu asta?, a fost replica lui neiertătoare, spusă pe un ton repezit.
În curte s-au auzit niște mașini, probabil plecând în misiune, lucru care i-a distras atenția. S-a ridicat și s-a întors către fereastră, înlăturând discret marginea perdelei, cu aerul că supraveghează plecarea, care se petrecea la ordinul lui ferm.
Afară adia un vânticel de primăvară întârziată, înșelătoare. Colonelul a deschis larg geamul. Aerul s-a năpustit înăuntru, răcorind încăperea. Coroanele înmugurite ale copacilor au fremătat și ele, readuse la viață. Un mic stol de rândunici a executat un loop în picaj, derutat de o pală de vânt. Razele soarelui radiau, provocând sclipiri argintii în tâmplele Colonelului. Stând așa în lumina aceea strălucitoare părea un personaj biblic, înconjurat de o aură mitică.
Cartea Vicii vinovate poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 20 ianuarie 2021: Vicii vinovate – Radu Nastasia
Alte titluri Neverland.