Fragmentul zilei – 19 ianuarie 2021: Ochi-de-pisică – Margaret Atwood

Tata face pași mari prin cameră, zdrăngănind cheile din buzunar. Întotdeauna dorește ca lucrurile să se întâmple mai rapid decât se întâmplă, așa că vrea să plece imediat, dar mama zice că trebuie să aibă răbdare. Ieșim și-l ajutăm să curețe pojghița de gheață de pe geamurile mașinii, după care cărăm cutiile, iar la sfârșit ne cățărăm și noi în mașina care o ia spre sud. Știu că ne îndreptăm spre sud pentru că mă ghidez după direcția razelor de soare, care pătrund, anemice, printre nori, făcând să sclipească pomii înghețați, strălucind pe peticele de gheață de la marginea șoselei și împiedicându-ne să vedem limpede.

Părinții ne spun că mergem la noua noastră casă. De data asta casa e cu adevărat a noastră, nu închiriată. Se află într-un oraș numit Toronto.

Numele nu-mi spune nimic. Mă gândesc la casa din culegerea mea școlară, albă, cu gard de lemn și peluză și cu perdeluțe la ferestre. Ard de nerăbdare să aflu cum va fi camera mea.

E după-amiază târziu când ajungem la casa aceea. La început cred că trebuie să fie o greșeală; dar nu e, chiar asta e casa, fiindcă tata descuie ușa cu cheia. Casa nu-i câtuși de puțin pe o stradă; e mai degrabă pe un câmp. Are o formă pătrată, de bungalow, e construită din cărămidă galbenă și înconjurată de noroi clisos. Pe o latură vedem o gaură enormă în pământ, înconjurată de grămezi mari de tină. Câteva blocuri de ciment scufundate în glod servesc drept podeț pentru a ajunge la intrare.

Înăuntru, lucrurile sunt și mai descurajante. E adevărat, există uși, ferestre și pereți, iar cuptorul funcționează. Livingul are o fereastră panoramică, prin care se vede o mare de glod vălurit. La toaletă se poate trage apa, dar vasul are pe dinăuntru un inel galben-maroniu și în el plutesc câteva mucuri de țigară; când răsucesc robinetul de apă caldă, pe țeavă curge o apă roșie, abia dezmorțită. Podelele însă nu-s din scânduri rindeluite, nici măcar acoperite cu linoleum. Sunt din blăni late, nelăcuite, cu crăpături între ele, cenușii din cauza prafului de ciment și murdărite cu spârcuri alba, ca găinațul. Numai câteva camere au lumina instalată; în celelalte, sârmele atârnă din centrul tavanului.

În bucătărie nu există dulapuri, doar o chiuvetă solitară; nici plită nu e. Nimic nu e zugrăvit. Praf pretutindeni: pe geamuri, pe cercevele, pe instalații, pe dușumea. De jur împrejur, o armată de muște moarte.

 – Trebuie să punem mâna cu toții, zice mama, ceea ce înseamnă că n-avem voie să ne plângem. Trebuie să facem tot ce ne stă în putință. Va trebui să finisăm singuri casa, deoarece omul care se ocupa de asta a dat faliment. Și-a luat tălpășița, zice ea.

Tata nu-o tot atât de vesel. Străbate casa cu pași mari, uitându-se atent și râcâind ici-colo, bombănind de unul singur și fluierând scurt.

 – Ce nemernic, zice. Ce nemernic.

De undeva din străfundurile mașinii mama dezgroapă un primus și îl instalează pe podeaua din bucătărie, dată fiind absența mesei. Încălzește niște supă de mazăre.

Fratele meu iese afară; știu că se cațără pe muntele de noroi din vecini sau evaluează posibilitățile oferite de groapa cea mare, dar inima nu-mi dă ghes să-l însoțesc.

Mă spăl pe mâini cu apa ruginie de la baie. Chiuveta e crăpată, ceea ce în momentul ăsta pare o catastrofă, ceva mai rău decât toate celelalte neajunsuri și lipsuri. Îmi privesc fața în oglinda murdară de praf. Becul nu are abajur, atârnă gol deasupra capului, dând feței mele o paloare bolnăvicioasă, cu cearcăne sub ochi. Îmi frec ochii; știu că ar fi o greșeală să mă vadă plângând. În ciuda goliciunii ei, în casă e prea cald, poate pentru că sunt încă îmbrăcată ca pentru afară. Mă simt ca într-o capcană. Vreau să mă întorc la motel, să fiu în continuare pe drum, să revin la vechea mea viață neancorată, de nepermanență și siguranță.

În primele nopți ne culcăm pe podea, în sacii de dormit, pe saltele pneumatice. Pe urmă apar niște paturi cazone din surplusul armatei, pânză groasă întinsă pe o ramă metalică mai îngustă jos decât în partea superioară, așa încât dacă te zvârcolești noaptea și cazi pe podea, patul vine și el peste tine. Noapte după noapte cad din pat si mă trezesc pe dușumeaua tare și prăfuită, întrebându-mă unde mă aflu, iar fratele meu nu e de față să râdă de mine ori sa-mi poruncească să-mi țin gura, fiindcă am o cameră numai a mea. La început, m-a încântat ideea unei camere proprii – un spațiu gol de aranjat după gustul meu, fără să-mi pese de Stephen, de hainele lui aruncate unde se nimerește și de pistoalele lui de lemn -, dar acum mă simt singură. N-am mai stat niciodată noaptea singură într-o cameră.

În fiecare zi, cât suntem la școală, apar în casă lucruri noi: o sobă, un frigider, o măsuță de joc cu patru scaune, așa că putem mânca și noi ca oamenii, așezați la masă, în loc să ședem cu picioarele încrucișate pe o pânză gudronată întinsă în fața șemineului. Căminul funcționează bine: este partea din casă care a apucat să fie finisată. Ardem în el bucăți de lemn rămase de la construcție.

În timpul liber, tatăl nostru ciocănește necontenit prin casă. Podelele încep să fie acoperite: în living, scânduri înguste; în dormitoare, gresia avansează rând după rând. Casa arată tot mai mult a casă. Dar durează mai mult decât mi-ar plăcea mie: suntem departe de gardurile din țăruși de lemn și de perdeluțele albe, aici în laguna noastră de noroi postbelic.

Suntem obișnuiți să-l vedem pe tata în hanorace, pălării gri de fetru boțite, cămăși de flanelă încheiate strâns la încheieturi, ca să nu lase furnicile înaripate să i se târască în sus pe brațe, pantaloni groși vârâți în șosetele de lână. Cu excepția pălăriilor de fetru, îmbrăcămintea mamei nu se deosebea prea mult.

Acum însă, tata poartă sacouri, cămăși albe și cravate, precum și un palton de tweed și un fular. În locul cizmelor de piele frecate cu untură de gâscă pentru a deveni impermeabile, poartă galoși prinși cu catarame peste pantofi. Picioarele mamei au ieșit la iveală, în tecile ciorapilor de nailon cu dungă la spate. Când iese în oraș, își desenează gura cu ruj. Are un palton cu guler fumuriu de blană și o pălărie cu pană, care-i lungește nasul. De fiecare dată când își pune pălăria asta, se uită în oglindă și exclamă:

 – Arăt ca Vrăjitoarea din Endor!

Tatăl nostru și-a schimbat serviciul; asta explică multe. În loc de cercetător al insectelor de pădure, cu muncă de teren, este profesor universitar. Borcanele și sticlele de colectat urât mirositoare de care te ciocneai pretutindeni și-au micșorat numărul. În locul lor se văd, împrăștiate prin toată casa, teancuri de planșe desenate de studenții lui cu creioane colorate. Toate înfățișează goange. Sunt cosași, viermi de mugur de molid, omizi de pădure, cari, fiecare de mărimea unei pagini, cu părțile anatomice etichetate ordonat: mandibule, antene, torace, abdomen. Unele sunt secționate, ceea ce înseamnă că sunt tăiate în două ca să se vadă ce au înăuntru: tuburi, ramificații, bulbi, filamente delicate. Planșele astea sunt favoritele mele.

Seara, tata șade cu o planșetă sprijinită pe brațele fotoliului și pe planșetă ține desenele pe care le examinează și le colorează cu roșu. Uneori, făcând asta, râde de unul singur sau dă din cap sau strecoară printre dinți sunete ca un ticăit. „Cretin”, zice, ori „cap pătrat”. Stau în picioare în spatele fotoliului, urmărind desenele, iar el îmi arată că unul a pus gura în partea opusă a corpului, altul a uitat să deseneze inima, iar altul nu știe să deosebească masculul de femelă. Eu nu judec desenele în felul ăsta: le găsesc mai izbutite sau mai proaste în funcție de colorit.

Ochi-de-pisică


Cartea Ochi-de-pisică poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,9 rating based on 64.571 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067107395
Goodreads: 57324372

Author(s):Publisher: Editura Art
Published: //2020

Astăzi o pictoriță celebră, ale cărei lucrări stârnesc controverse în rândul criticilor și-al consumatorilor de artă plastică, Elaine era cândva doar o fetiță supusă întru totul toanelor și personalității Cordeliei, cea mai bună prietenă a ei din copilărie și, totodată, persoana care-i inspira cele mai mari neliniști.

Abordând în plan central un subiect destul de rar întâlnit în literatură - bullying-ul ul între fete -, dar și implicațiile psihologice ale amintirilor reprimate care definesc personalitatea unui om și trasează traiectoria unei vieți, alături de frământările unei femei ajunse la vârsta de mijloc fără sentimentul împlinirii, Margaret Atwood creează în plan secundar un potret al Canadei secolului XX, conturat prin abundența comentariilor la adresa peisajului politic și social al țării.

„De mult n-a mai fost scrisă o carte atât de bună despre prietenia dintre femei. Ochi-de-pisică e remarcabilă, amuzantă și profundă, plină de înțelepciune rar întâlnită.” Cosmopolitan

„Un roman coșmaresc, evocator, înduioșător.” The New York Times Book Review
 


Fragmentul zilei – 19 ianuarie 2021: Ochi-de-pisică – Margaret Atwood

Alte titluri Grupul Editorial Art.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii