"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 20 octombrie 2017: Pe când eram orfani – Kazuo Ishiguro

S‑au împlinit deja trei ani de când am auzit prima oară de Jennifer. Fusesem invitat la un supeu de vechiul meu prieten din școală, Osbourne, pe care nu‑l mai văzusem de ceva timp. Pe vremea aceea încă locuia în Gloucester Road și acolo am întâlnit‑o pentru prima oară pe tânăra care i‑a devenit între timp soție. Printre alți musafiri din seara aceea se număra și lady Beaton, văduva celebrului filantrop. Poate pentru că toți musafirii îmi erau complet necunoscuți – și, de altfel, au petrecut o bună parte a serii spunând glume cu oameni despre care nu știam nimic -, m‑am trezit că vorbesc mai tot timpul cu lady Beaton, până într‑atât încât la un moment dat m‑am temut că o inoportunez. În orice caz, după ce s‑a servit supa, a început să‑mi relateze un caz trist pe care l‑a întâlnit în calitatea ei de trezorier al unei societăți de binefacere ce se ocupă de situația copiilor orfani. Un cuplu se înecase acum doi ani într‑un accident de barcă în Cornwall și singurul lor copil, o fată care acum avea zece ani, locuia în prezent cu bunica ei, în Canada. Evident, bătrâna avea o sănătate șubredă, nu ieșea și nici nu primea musafiri decât extrem de rar.

– Săptămâna trecută, pe când eram la Toronto, mi‑a spus lady Beaton, m‑am hotărât să le fac o vizită. Fetița era distrusă. Îi era atât de dor de Anglia! Bătrâna doamnă nu se poate îngriji nici pe ea, ce să mai zic de fată.

– Organizația dumneavoastră n‑ar putea s‑o ajute?

– Voi face tot ce pot pentru ea. Dar avem atâtea cazuri! și, la drept vorbind, ea nu este o prioritate.

La urma urmelor, are un acoperiș deasupra capului, iar părinții i‑au lăsat suficienți bani. Într‑o astfel de activitate este important să nu te implici prea mult emoțional. Dar, după ce‑am cunoscut‑o pe biata fată, nu pot să nu mă implic. Este atât de vioaie, neobișnuit de vioaie, deși se vede clar că e nefericită.

Poate că mi‑a mai spus și alte lucruri despre Jennifer în timpul mesei. Îmi amintesc că am ascultat‑o politicos și am vorbit foarte puțin. Doar mai târziu, în hol, în timp ce musafirii plecau și Osbourne ne ruga să mai rămânem, am luat‑o pe lady Beaton deoparte.

– Sper să nu vi se pară deplasat, am spus eu. E vorba de fata asta despre care îmi vorbeați mai devreme. Jennifer. Aș vrea să fac ceva pentru ea. De fapt, lady Beaton, aș fi gata să o găzduiesc.

Probabil că n‑ar trebui s‑o condamn pentru faptul că prima ei reacție a fost de recul. Mi‑a aruncat o privire suspicioasă sau cel puțin așa mi s‑a părut. În cele din urmă a spus:

– E foarte frumos din partea dumneavoastră, domnule Banks. Dacă îmi permiteți, voi ține legă­tura cu dumneavoastră în această problemă.

– Vorbesc serios, dragă lady Beaton. De curând am intrat în posesia unei moșteniri, așa că voi putea să o susțin material.

– Sunt sigură de asta, domnule Banks. Ei bine, vom mai vorbi despre acest subiect.

Zicând asta, s‑a întors spre alți musafiri și și‑a luat zgomotos la revedere de la ei.

La mai puțin de o săptămână după discuție, lady Beaton a luat legătura cu mine. S‑ar putea să se fi interesat despre caracterul meu sau pur și simplu avusese timp să cântărească problema. În orice caz, atitudinea ei se schimbase. La prânzul pe care l‑am luat împreună la Café Royal și în timpul următoarelor noastre întâlniri a fost cât se poate de prietenoasă, iar Jennifer a poposit în noua mea casă la doar patru luni după supeul din apartamentul lui Osbourne.

Jennifer a venit însoțită de o bonă canadiană, domnișoara Hunter, care a plecat înapoi după o săptămână, sărutând‑o vesel pe fată înainte de plecare și reamintindu‑i să‑i scrie bunicii ei. Jennifer a ales cu grijă unul dintre cele trei dormitoare pe care i le‑am oferit, hotărându‑se asupra celui mai mic, pentru că, a zis ea, polița de lemn va fi tocmai bună pentru „colecția” ei. Aceasta consta, așa cum am descoperit curând, din câteva scoici alese cu grijă, nuci, frunze uscate, pietricele și alte câteva obiecte de acest fel, pe care le adunase de‑a lungul anilor. Și‑a aranjat obiectele cu grijă pe poliță și într‑o zi m‑a invitat să le văd.

– I‑am dat fiecăruia un nume, mi‑a explicat ea. Îmi dau seama că e o prostie, dar le îndrăgesc enorm. Într‑o zi, unchiule Christopher, când n‑o să mai fiu atât de ocupată, o să‑ți povestesc câte ceva despre fiecare. Te rog să‑i spui lui Polly să fie deosebit de atentă când face curățenie aici.

Lady Beaton a venit să mă ajute să intervievez câteva bone, dar de fapt Jennifer, care stătea în camera alăturată și trăgea cu urechea la discuții, a fost cea care a avut ultimul cuvânt. După plecarea fiecărei candidate, ieșea pentru a pronunța un verdict ostracizant. „Absolut oribilă”, s‑a pronunțat ea despre una dintre femei. „Acuzația că ultima ei stăpână a murit de pneumonie este, evident, absurdă. Ea a otrăvit‑o.” Despre alta a spus: „Imposibil să o primim. E mult prea nervoasă”.

În timpul interviului, domnișoara Givens mi s‑a părut o persoană ștearsă și rece, dar, din nu știu ce motiv, ea a primit pe loc aprobarea lui Jennifer și pot spune că, în cei doi ani și jumătate care au trecut, a justificat pe deplin încrederea ei.

Aproape toți cei cărora le‑am prezentat‑o pe Jennifer au remarcat siguranța ei de sine, având în vedere tragedia prin care trecuse, și, într‑adevăr, avea un fel de a fi remarcabil de dezinvolt și o capacitate deosebită de a privi cu seninătate eșecurile care le‑ar fi făcut pe alte fete de vârsta ei să izbucnească în lacrimi. Un exemplu bun în acest sens a fost reacția ei la cufărul care i se pierduse.

Câteva săptămâni după sosirea ei, a repetat de mai multe ori că‑i va sosi un cufăr din Canada, cu vaporul. Îmi amintesc, de exemplu, că mi‑a descris în detaliu niște călușei pe care cineva îi făcuse pentru ea și care se aflau în cufăr. Cu altă ocazie, când am felicitat‑o pentru un anumit costum pe care ea și domnișoara Givens îl cumpăraseră de la Selfridge’s, s‑a uitat la mine grav și a spus: „și am o bentiță cu care se asortează perfect. Este în cufărul care va veni”.

Numai că într‑o zi am primit o scrisoare de la compania maritimă, în care aceasta se scuza pentru pierderea cufărului în timpul călătoriei pe mare și ne oferea despăgubiri. Când i‑am comunicat lui Jennifer acest lucru, la început s‑a uitat pur și simplu lung. Apoi a râs ușor și a spus:

– Ei bine, în acest caz eu și domnișoara Givens va trebui să cheltuim enorm la cumpărături.

Când, după două sau trei zile, tot nu a dat nici un semn de mâhnire pentru pierderea suferită, am simțit că e cazul să vorbesc cu ea și într‑o dimineață, după micul dejun, văzând că se plimbă prin grădină, m‑am dus să o însoțesc.

Era o dimineață proaspătă și însorită. Grădina mea nu este mare, comparativ cu altele din oraș. E doar un dreptunghi verde dominat de grădinile vecinilor, dar este inteligent amenajată și, mai mult ca orice, are o atmosferă plăcută, de loc ferit. Când am pășit pe gazon, Jennifer se plimba încet, cu un cal de jucărie în mână, purtându‑l visătoare pe deasupra gardului verde și a tufelor. Îmi amintesc că eram destul de îngrijorat că jucăria s‑ar putea strica din cauza picăturilor de rouă și eram pe punctul de a‑i sublinia acest lucru. În cele din urmă însă, când am ajuns în fața ei, i‑am spus pur și simplu:

– Ai avut un ghinion teribil cu lucrurile acelea. Te‑ai dovedit foarte puternică, dar probabil că a fost un șoc groaznic pentru tine.

– Oh, a zis ea, continuând să‑și deplaseze nepă­sătoare calul. A fost cam neplăcut. Dar pot lua mai multe lucruri cu banii dați drept despăgubire. Domnișoara Givens a spus că marți putem merge la cumpărături.

 


Cartea Pe când eram orfani poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: