"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 21 octombrie 2017: Cei opt munți – Paolo Cognetti

Nu toți tinerii din vale își pierdeau vara pe la bar. După câteva zile cineva m‑a dus într‑o zonă de peste râu, o pădure de pini care adăpostea câțiva bolovani enormi, care păreau străini în peisajul acela ca niște meteoriți. Probabil că‑i împinsese până acolo ghețarul, în negura vremurilor. Apoi pământul, frunzele, mușchiul îi acoperiseră și pinii crescuseră împrejur și deasupra lor, dar unii dintre ei fuseseră scoși la lumină, curățați cu perii de sârmă și chiar botezați. Băieții se provocau unul pe altul să găsească toate modurile posibile de a‑i escalada. Fără corzi și nici pitoane, încercând și iar încercând traversări la un metru de pământ, căzând pe moliciunea vegetației de pădure. Era o plăcere să‑i privești pe cei doi sau trei mai puternici: agili ca niște gimnaști, cu mâinile jupuite și albe de la magnezit, aduseseră jocul acela din oraș la munte. Îi învățau cu plăcere și pe alții, așa că am cerut să încerc și eu. Am simțit imediat că sunt potrivit pentru cățărat. În fond, cu Bruno urcasem deja pe orice tip de stâncă fără să mă pricep, în timp ce tata mă pusese mereu să fiu precaut și să nu mă aventurez acolo unde era nevoie să te ții în mâini. Poate că și de asta am hotărât că trebuia să capăt experiență.

La apus gașca se mărea cu cei care veneau să petreacă. Unii aprindeau un foc, alții aduceau țigări și băutură. Atunci ne așezam în cerc și în timp ce o sticlă de vin trecea de la unul la altul, ascultam conversații complet noi pentru mine, care mă fascinau la fel ca fetele aflate de partea cealaltă a focului. Am aflat povestea hipioților californieni care inventaseră cățăratul liber modern, locuind temporar veri întregi lângă pereții văii Yosemite, făcând escalade goi până la brâu; sau despre francezii care se antrenau pe stâncile din Provence, care aveau părul lung și obiceiul de a urca ușor și repede și, când treceau de la mare la vârfurile masivului Mont Blanc, îi umileau pe bătrânii alpiniști ca tata. Ascensiunea însemna plăcerea de a sta împreună, de a fi liberi și de a experimenta, și de aceea o stâncă de doi metri pe malul râului valora cât un vârf de opt mii de metri; nu avea legătură cu un cult al efortului sau cu o cucerire a vârfurilor. Ascultam și, între timp, în pădure se lăsa întunericul. Trunchiurile răsucite ale pinilor, mireasma puternică a rășinei, bolovanii albi în scânteierea flăcărilor făceau din ea un refugiu mai primitor decât toate cele de pe Monte Rosa. Seara unii se apucau să încerce o traversare cu țigara între buze, într‑un echilibru acum nesigur de la alcool, alții se îndepărtau cu fata care stătea lângă ei.

În pădure nu‑mi dădeam seama de diferențele dintre noi, poate fiindcă acolo deveneau mai puțin evidente decât altundeva. Erau toți tineri bogați din Milano, Genova și Torino. Cei mai puțin bogați locuiau în vilișoarele din valea înaltă, clădiri construite în mare viteză la poalele pistelor de schi; cei foarte bogați în vechile case de munte și în cătune izolate, unde fiecare piatră și fiecare bârnă fuseseră scoase, numerotate și apoi montate din nou după proiectul unui arhitect. Într‑una mi s‑a întâmplat să intru însoțindu‑l pe un prieten să ia de băut pentru seară. La exterior părea un vechi fânar din trunchiuri de copac; la interior se dovedea casa unui negustor de antichități sau a unui colecționar, o expoziție de cărți de artă, tablouri, mobilă, sculpturi. Şi, de asemenea, de sticle: prietenul meu a deschis un dulap și am umplut fiecare câte un rucsac.

– Dar tatăl tău nu se supără că îi șutim vinul? am întrebat.

– Tata! a răspuns el ca și cum ar considera ridicol cuvântul însuși. Am lăsat crama devalizată și am șters‑o în pădure.

Între timp al meu făcea pe supăratul. Începuse din nou să meargă singur pe munte, sculându‑se în zori și plecând înainte să ne trezim noi, și uneori, cât era plecat, trăgeam cu ochiul la hartă ca să verific noile lui cuceriri. Începuse să exploreze o parte a văii pe care o evitasem întotdeauna, fiindcă se vedea și de jos că nu era nimic acolo sus: nici sate, nici apă, nici refugii, nici piscuri frumoase, ci doar versanții care se înălțau drepți și arizi două mii de metri și grohotișuri nesfârșite. Cred că se ducea ca să‑și aline dezamăgirea sau să caute un peisaj pe potriva stării lui. Nu mă mai invitase să‑l urmez. Din punctul lui de vedere, de data asta trebuia să mă duc la el: dacă avusesem curajul să spun nu, acum era necesar să‑l am pe cel de a‑mi cere scuze și de a spune te rog.

A venit momentul ghețarului, cele două zile de glorie ale noastre de Sfânta Maria Mare, și l‑am văzut pregătind colțarii, pioletul sever ca o armă, bidonul plin de urme de la loviturile suferite. Mi se părea ultimul supraviețuitor al unui alpinism de asalt, unul dintre acei alpiniști‑soldați care, în anii ’30, mergeau să moară cu grămada pe pereții nordici ai Alpilor, atacând muntele pe bâjbâite.

– Trebuie să vorbești cu el, mi‑a zis mama în dimineața aceea. Să știi că e necăjit.

– Dar nu trebuie să vorbească el cu mine?

– Tu ești în stare, el nu.

– În stare de ce?

– Hai, că știi. Tot ce așteaptă e să te duci acolo și să‑l rogi să mergi cu el.

Știam, da, dar n‑am făcut‑o. M‑am dus în cameră și, la scurt timp, m‑am uitat de la fereastră la tata care se îndepărta cu mersul lui greoi, cu rucsacul împovărat de fiare. Nu se merge de unul singur pe ghețar, și știam că în seara aceea va fi supus unei căutări umilitoare. Mereu la refugiu se găsea cel puțin unul în situația aia: se învârtea pe la mese, trăgea un pic cu urechea la discuții, se băga în conversație și, în cele din urmă, propunea să se alăture a doua zi, știind bine că nimeni nu era bucuros să lege un străin de propria coardă. În momentul acela mi s‑a părut pedeapsa perfectă pentru el.

Mi‑am luat‑o și eu în vara aceea. După atâta antrenament pe bolovani, m‑am dus cu doi băieți să fac prima mea ascensiune. Unul era cel cu vinul, fiul colecționarului, un genovez dintre cei mai tari din gașcă, celălalt un prieten de‑al lui care se apucase de alpinism de câteva luni, fără prea mare pasiune, nici talent, poate doar ca să‑și urmeze amicul. Peretele era atât de aproape de drum, că n‑a trebuit decât să traversăm o pajiște ca să ajungem la baza lui și astfel la surplomba unde animalele se adăposteau de ploaie și de soare. Ne‑am pus încălțările printre vaci, apoi genovezul mi‑a dat un ham și o carabinieră, ne‑a legat pe noi doi la capetele corzii și pe el la mijloc și, fără multe fandoseli, i‑a zis celuilalt să‑l asigure și a pornit.

Se cățăra ușor, mlădios, dând senzația că nu are greutate și că mișcările nu‑l costă nici un efort. Nu avea nevoie să pipăie ici și colo ca să găsească prizele, mergea la sigur: când și când desfăcea o buclă de la ham, o agăța de unul dintre pitoanele care marcau drumul, trecea coarda prin carabinieră; apoi băga mâna în săculețul cu magnezit, își sufla peste degete și începea din nou să urce fără osteneală. Oferea o imagine plină de eleganță. Eleganță, grație, ușurință – toate virtuți pe care mi‑aș fi dorit tare mult să le învăț de la el.


Cartea Cei opt munți poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: