Fragmentul zilei – 21 decembrie 2020: Supraviețuitorii Vol.7: O haită dezbinată – Erin Hunter

PROLOG

 – Ce-i cu el?

Mustățile cățelușei fremătară în clipa în care împinse cu botul firele lungi de iarbă.

 – Nu înțeleg. Ce nu e în regulă?

Curajul o părăsea. Se dădu înapoi până ce se lipi de cei doi frățiori ai ei. Puiul care zăcea în iarbă, în fața ei, stătea nemișcat. Cățelușa putea ghici contururile trupului mărunt al acestuia printre firele de iarbă. Nu zărea însă mișcarea aceea ușoară a pieptului, de ridicare și coborâre, pe care o fac toate animalele în timp ce respiră. I se vedea și una dintre urechiușe, dar nu zvâcnea deloc – nici măcar la vârf. Cățelușa nu putea întrezări ochii puiului. Ceva îi spunea nici să nu încerce. Rămase în loc, dârdâind de frică și nesiguranță.

Frățiorul cel mai mic se lipi și mai tare de blănița ei. Îi atinse urechea cu botul lui umed:

 – Cred că e bolnav. Asemenea Cățelei-Mamă, nu-i așa?

Cățelușa se înfioră. Da, Cățeaua-Mamă era bolnavă. Nu fusese bine încă din ziua acelei bătălii pe care puii o auziseră. Cățeaua-Mamă se strecurase sub casă, spunându-le puilor s-o lase singură o vreme. O să se facă bine cât de curând.

 – Doar să-mi dați pace, puii mei dragi, îi rugase ea.

De atunci trecuse o groază de timp, iar Cățeaua-Mamă tot sub casă rămăsese.

Cățelușa nici nu știa ce să mai creadă.

„Of, Cățea-Mamă, încă nu te-ai făcut bine? De ce îți ia atât de mult…? Acum și puiul acesta e bolnav – iar noi nu știm ce să facem cu el.”

 – Poate că ar trebui să-l trezim, propuse frățiorul ei. Să-l ducem în casă, unde e cald și stă în siguranță?

 – Nu știu dacă se va trezi, scânci cățelușa cu tristețe. Pare atât de… foarte adormit.

Și mai era ceva – ceva ce ea nu voia să rostească. În clipa în care amușină din nou cu teamă, încrețindu-și năsucul – îl simți din nou: damful acela ciudat, care o făcea să se înfioare. Nu era mirosul obișnuit al unui câine.

„Nu așa ar trebui să miroasă un pui”, gândi ea nedumerită.

Izul acela semăna cu cel al cărnii învechite pe care câinii mai bătrâni o lasă nemâncată.

 – Sunteți amândoi niște prostuți, spuse celălalt frățior al cățelușei – cel mai mare dintre ei – pe tonul plictisit și morocănos care îl caracteriza.

Cu toate acestea, și lui îi tremura un strop vocea:

 – Nu trebuie să facem absolut nimic. Haita se va întoarce în curând acasă. Alfa o s-o vindece pe Cățeaua-Mamă, iar ea la rându-i își va vindeca puiul.

 – Ești sigur că Alfa se întoarce? întrebă, neîncrezător, puiul cel mai mic.

 – Dar bineînțeles, răspunse frățiorul mai mare, făcând pe grozavul și arătând cu botul către puiul care zăcea nemișcat în iarbă: Acela este puiul lui Alfa. Așa că se va întoarce. Înțelegi? Cățelele-Mamă nu își abandonează niciodată puii.

 – Ah! exclamă cel mai mic dintre căței, fluturându-și, indecis, codița. După ce puiul se face bine, crezi că o să se joace cu noi?

De data asta, frățiorul cel mare nu mai răspunse. Nici cățelușa nu avu nimic de zis. Ea surprinse privirea lui, și îngrijorată, și nedumerită – puiul acela nemișcat nu dădea semne că ar fi urmat să se joace cu ei prea curând.

Până la urmă, cățelușa își adună curajul. Se târî pe burtă, prin iarba umedă. Această întindere verde, protectoare, reprezenta toată lumea ei. Fusese dintotdeauna lumea ei, iar mirosul dulce, familiar, al ierbii reușea să ascundă destul de bine damful ciudat al puiului. Se târî mai aproape, până când, tot fremătând din năsuc, fu cât pe ce să atingă trupul nemișcat.

Din locul în care se afla, putea zări părul țepos de pe gâtul puiului. Era țeapăn și închis la culoare, de parcă ar fi fost cândva ud și s-ar fi uscat sub forma unor smocuri, cu multă vreme în urmă. Cățelușa clipi de câteva ori, curioasă. Abia în clipa aceea observă că sub smocurile întărite existau niște semne. Semănau un pic cu cele pe care ea și frățiorii ei le făcuseră pe pielea-moale, zdrențuită și roasă pe margini, pe care dormeau. Știa că dințișorii lor lăsaseră semnele acelea, pentru că atunci când rodeau pielea-moale se simțeau cu toții atât de minunat. Doar că urmele de colți din blana puiului din fața lor erau cu mult mai mari.

Nimic din toate astea nu avea sens. Dar cățelușa nu se putea concentra să deslușească misterul; foamea care o chinuise toată ziua îi strânse dintr-odată stomacul ca într-un pumn. Ea scânci cu jale, stins.

 – Nu te îngrijora, auzi din nou vocea frățiorului mai mare. Totul se va rezolva când se va întoarce Alfa.

Și totuși, vocea lui nu mai sunase chiar la fel de sigură; îi ieșise pe gâtlej tremurătoare, de parcă nici el nu s-ar fi încrezut în propriile vorbe.

Nesiguranța asta nouă a frățiorului îi răsuci cățelușei stomacul de durere; coastele parcă i se strângeau în jurul inimii. Dându-și capul pe spate, se puse pe urlete ascuțite, înspăimântate, sfâșietoare:

 – Cățeaua-Mamă stă nemișcată! Puiul e rece! Nici unul, nici altul, nu vor să se miște! De ce nu vor să se miște?

 – Unde e Alfa? își uni frățiorul mai mic vocea cu jalnicele țipete ale cățelușei.

 – Nu e niciun câine prin preajmă! se tângui ea. Mâncarea s-a dus, și Haita s-a dus. Noi am rămas singuri, iar ceilalți ne-au părăsit! Suntem singuri!

Între timp, până și frățiorul mai mare, cel solid, începuse să urle cu panică și durere:

 – Au plecat și ne-au lăsat aici… Au plecat… Au plecat cu toții…

Scâncetele lor subțiri, deznădăjduite străbăteau iarba, copacii și cerul. Dar cățelușa știa că niciun câine din lume nu-i auzea. Grozăvia acestui gând cuprinse întreaga ei făptură, făcând-o să nu se mai poată opri din plânsete deznădăjduite.

Brusc, simți botul frățiorului ei mai mare împungând-o în coaste.

 – Liniște! zise el cu voce tremurătoare. Tăceți amândoi. Se apropie niște câini!

Dintr-odată, tustrei amuțiră, pătrunși de o frică nouă, mai gravă. Cățelușa începu să respire adânc, străduindu-se să-și regăsească calmul. Se chinui să-și stăpânească nevoia de a se văita. De cum își linse botul, simți și ea mirosul: nu putea fi vorba decât de doi câini necunoscuți.

Niște străini care veneau în direcția lor.

Cățelușa schimbă priviri cu frățiorii ei, zărind în ochii lor un amestec de speranță și groază. La fel simțea și ea.

„Vai, cât putem fi de singuri… Of, Cățea-Mamă…”

Disperați, cuprinși de panică, puii o zbughiră în culcușul lor făcut din piele-moale, cățărându-se unii peste alții.

„Pielea-moale ne protejează”, gândi cățelușa, ghemuindu-se printre labele frățiorilor ei. „Nimeni nu ne poate prinde aici!”

Se buluciră cu toții în culcuș, gâfâind în mirosul cunoscut, cald al adăpostului. Ea își lipi burtica goală de suprafața pieii. Trebuia să se facă una cu pământul. Așa de frică îi era, că nici nu putea să se uite. Să nu-i scape vreun sunet! Niciun sunet cât de mic! Nicio zvâcnire…!

„Poate că ne vor ajuta. Nu sar oare câinii adulți mereu în ajutorul puilor aflați în suferință? Ba da, sar. Nu-i așa?”

Ceva înfiorător, ceva de mult uitat, pâlpâi în străfundurile amintirilor ei. Cățelușa strânse și mai tare din ochii deja închiși.

„Sau poate că ne vor ucide…”

Supraviețuitorii Vol.7 - O haită dezbinată


Cartea Supraviețuitorii Vol.7, O haită dezbinată poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 21 decembrie 2020: Supraviețuitorii Vol.7: O haită dezbinată – Erin Hunter

Alte titluri ALL.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii