Fragmentul zilei – 20 decembrie 2020: Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani – Alexandra Potter

A doua zi

AM SENZAŢIA CĂ O SĂ‑MI EXPLODEZE CAPUL. GATA, nu mai beau niciodată. O să încerc și eu „ianuarie pe uscat”. Bine, e un pic cam târziu, având în vedere că a trecut o săptămână din lună, dar mai bine mai târziu, decât niciodată, nu?

Nu?

Așadar, aseară, planul era să nu mai ies și să îmi gătesc cina aniversară, doar că, până să ajung acasă, dorința mea de a fi o zeiță domestică s‑a evaporat. Ar fi însemnat prea mult efort pentru o singură persoană. În plus, odată ce entuziasmul dat de G&T a început să se estompeze, totul mi s‑a părut un pic trist.

Așa că l‑am scos pe Arthur la o plimbare. Cum încă nu apucasem să explorez noul cartier, ne‑am plimbat pe străzile necunoscute luminate de felinare. Îmi părea ciudat să fiu din nou în acest oraș, deși nu semăna deloc cu Londra pe care mi‑o aminteam. Înainte să plec la New York, închiriasem un apartament deasupra unui magazin, chiar în centrul orașului, cu trafic, zgomot și poluare din toate părțile, dar în zona în care stau acum este mult mai liniște, cu șiruri de căsuțe ordonate, cu terase elegante, în stil victorian, și cu alei pavate cu piatră.

În timp ce mă plimbam, îmi treceam privirea pe la ferestre, ca și cum aș fi răsfoit o carte cu poze. Vedeam frânturi ale vieții de familie. O mamă care pieptăna părul fetiței după baie, la un geam de la etaj; un cuplu cuibărit pe canapea, uitându‑se la televizor, cu ecranul reflectat pe fețele lor; un bărbat cu un rucsac închizând ușa de la intrare și strigând: „A venit tata!”

M‑am oprit. Poftim metafora perfectă pentru viața mea! Eu, afară, uitându‑mă la cei din interior. Toate scenele acelea intime, de binecuvântare domestică… M‑a trecut un fior și mi‑am tras căciula din lână mai bine peste urechi. Eram afară, în frig, la propriu.

Și totuși…

Bun, în spiritul deplinei dezvăluiri, am de făcut o mărturisire.

La fel cum o parte din mine tânjește după toate acestea, există altă latură care se teme de ea. O latură din mine care jură în jurnalul ei că nu va sfârși niciodată ca părinții ei. Una care citește cărți sub pătură, la lumina lanternei, și visează la povești de dragoste romantice și la călătorii în țări îndepărtate. Care e hotărâtă să ducă o viață mai puțin obișnuită, plină de libertate și de entuziasm și de aventură, condimentată cu ceva diferit…

Trasă înapoi de lesa lui Arthur, m‑am întors și l‑am văzut ghemuit pe aleea unei case mari, făcând un mare rahat.

Între timp, iată‑mă, adunând rahat de câine!

Am încercat să nu mă mai gândesc la metafore, ci am băgat în pungă mâna înmănușată și am început să îl adun. Folosesc cuvântul „adun”, pentru că Arthur este mereu deranjat la stomac și niciodată nu se pune problema să iei, pur și simplu, rahatul lui, ci trebuie realmente să îl aduni de pe asfalt. M‑am forțat să nu vomit, când proprietarul casei a apărut la geam și atât el, cât și Arthur au început să se uite la mine. Jur că e ceva cât se poate de aiurea în acest aspect al relației om‑câine. Dacă extratereștrii ar veni vreodată pe Pământ, cine ar crede că e superior? Nu omul, asta e sigur.

Am continuat să adun… credeam că l‑am luat pe tot… am luminat aleea cu iPhone‑ul, să verific. Vezi, Domnule Proprietar al Unei Case Mari? Poate că mă simt ca o ratată, dar sunt o persoană foarte responsabilă! Am perceput momentul ca pe un mic triumf. Urmat de o groază grețoasă, când lumina s‑a dus de pe asfalt spre pungă. O, Doamne! Se rupsese! Degetele îmi trecuseră prin ea. Mizeria era peste tot pe una dintre mănușile mele sclipicioase din cașmir, pe care le primisem de Crăciun! Am dat‑o jos. Futu‑i! Futu‑i! FUTU‑I!

Îmi venea să plâng. Realmente să mă întind pe jos și să plâng. Chiar mi‑a trecut asta prin cap. Mi‑l imaginam pe proprietar strigând‑o pe soția lui, din bucătărie: „Scumpo, e o femeie ciudată întinsă pe alee, plină de rahat de câine, plângând isteric. Nu prea aud prin geamul dublu, dar cred că zice ceva despre faptul că e ziua ei de naștere. Poate că ar trebui să sunăm la poliție. O să sperie copiii.”

Doar că Arthur avea alte planuri. Zărind o veveriță, a scos un urlet și a luat‑o la fugă, trăgându‑mă după el, în timp ce alerga pe asfalt, iar eu mă țineam bine. Desigur că nu a prins‑o. A dispărut sus, într‑un copac, iar Arthur a rămas la baza lui, lătrând cât putea de tare. Bietul Arthur, îmi era un pic milă de el. Ai fi zis și‑a învățat lecția până acum. Totuși, câți ani mi‑a luat mie să învăț că, atunci când un bărbat dispare și nu îți răspunde la telefon, nici faptul că îi tot trimiți mesaje nesfârșite nu va funcționa.

E cam același lucru. Oarecum.

Ne‑am întors și am luat‑o spre casă, iar în minte eu deja făceam baie și mă băgam în pat, cu iPhone‑ul în mână, să mă uit la apusurile de soare și la ce mâncase lumea la cină, pe Instagram, când am simțit aromă de pește cu cartofi prăjiți, de la un pub de la colțul străzii. Ei bine, era ziua mea de naștere!

Înăuntru se aflau câțiva localnici care își savurau în liniște băuturile. L‑am legat pe Arthur de piciorul unei mese din colț, să mă spăl pe mâini și să comand de la bar un pahar cu vin și pește cu cartofi prăjiți. Când m‑am întors, cinci minute mai târziu, mă cam așteptam ca el să fi tras masa prin jumătate de pub. În schimb, stătea acolo cuminte, în timp ce un băiețel îl scărpina între urechi.

 – Îi place, am zâmbit eu.

Băiatul s‑a uitat în sus, de parcă fusese prins făcând ceva ce n‑ar fi trebuit.

 – E câinele tău?

Eram pe cale să spun că nu, ci al gazdei mele, dar ceva m‑a făcut să mă răzgândesc.

 – Da, e câinele meu.

 – Cum îl cheamă?

 – Arthur.

 Băiețelul, zâmbind mai larg, a lăsat să i se vadă un dinte lipsă.

 – Ca pe regele Arthur?

 – Exact, am aprobat, uitându‑mă la Arthur, care stătea acolo cu un aer de‑a dreptul regal, lăsându‑se mângâiat pe cap.

Nu era o titulatură nepotrivită, având în vedere cine era șeful, iar acela, în mod sigur, nu eram eu.

 – Regele Arthur.

Ochii băiețelului s‑au luminat și și‑a afundat mâinile în blana animalului.

 – Eu vreau un câine, dar mama nu mă lasă. Spune că pot să am doar un hamster.

 – Pot fi amuzanți și hamsterii.

Nu părea convins.

 – Dar nu sunt ca regele Arthur, a zis el.

 – Nu, nu sunt, am recunoscut.

 – Oliver, aici erai!

O voce de bărbat ne‑a făcut pe amândoi să ridicăm privirile.

 – Mă întrebam unde te‑ai dus…

Din cealaltă parte a pubului a apărut un bărbat care arăta de parcă tocmai venise de afară. Îmbrăcat cu o geacă groasă, fular și mănuși, avea păr negru și scurt și era leit Oliver. Deci acela trebuia să fi fost tatăl lui. Băiețelul s‑a întins spre mâneca lui, entuziasmat.

 – Ghici cum îl cheamă! Regele Arthur. Ca în filmul pe care l‑am văzut!

 – Nu vă deranjează, nu?

 – Nu, nu… deloc.

Avea ochi foarte frumoși. Albastru‑deschis, nuanța blugilor decolorați.

 – Asta e bine, a zâmbit el, apoi i‑a făcut cu ochiul fiului său. Haide, am întârziat!

Era atrăgător, cam cum poate fi un tată.

 – Scarpină‑i urechile! Îi place! l‑a îndemnat băiețelul.

Bărbatul s‑a ghemuit ascultător, și‑a dat jos o mănușă și i‑a scărpinat urechile lui Arthur, căruia îi plăcea atenția.

 – Acum crezi că o să mi le scarpine și el pe ale mele? a zis bărbatul, cu o expresie serioasă, aplecându‑și capul într‑o parte și făcându‑l pe Oliver să chicotească.

Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani


Cartea Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,1 rating based on 6.236 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067939477
Goodreads: 56489212

Author(s):Publisher: Editura Corint Books
Published: //2020

Când afacerea lui Nell Stevens dă faliment – iar logodna cu șarmantul chef american Ethan DeLuca se desface –, visul ei la o dragoste ca în povești se încheie dezastruos, așa că se vede nevoită să se mute din însorita Californie, înapoi la Londra cea înnorată. Însă multe s-au schimbat în cei zece ani de când Nell a plecat. Toate prietenele ei, pe vremuri singure și amuzante, sunt acum căsătorite și au copii, iar chiriile au crescut atât de mult, încât doar o camera își mai poate permite. Într-o lume plină cu vieți perfecte expuse pe Instagram, Nell Stevens se simte ca o ratată. Mai rău, ca o ratată trecută de patruzeci de ani. Jobul neconvențional pe care îl găsește – acela de a scrie necrologuri– îi aduce și o prietenie neașteptată. Cricket, o văduvă charismatică de optzeci și ceva de ani, se dovedește a fi exact leacul de care avea nevoie. Împreună, cele două femei reușesc să treacă peste pierderile suferite și îi dau curaj să se aventureze din nou în căutarea fericirii.

„Alexandra Potter a găsit formula câștigătoare pentru romanele ei; sunt amuzante, scrise cu inteligență și într-un ritm alert.” The Times

„Am adorat cartea asta! Este foarte nostimă, dar și dureros de adevărată. Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani reprezintă o lectură plăcută și liniștitoare pentru orice persoană – de patruzeci, de paisprezece sau de optzeci și patru de ani – care simte că viața nu a urmat calea pe care și-o dorea.” CHRIS MANBY, autoarea romanului Căsătorie din interes

„O poveste plină de haz și de personalitate, care se învârte în jurul unei protagoniste inteligente și ireverențioase.” MIKE GAYLE, autorul romanelor My Legendary Girlfriend și Turning Thirty

„M-a făcut să râd, să plâng și să o încurajez pe eroina – am adorat-o!” HERMIONE LEE, critic literar, profesor de literatură engleză la University of Oxford
 


Fragmentul zilei – 20 decembrie 2020: Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani – Alexandra Potter

Alte titluri Leda.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii