Amintirile lui Brunhilde Pomsel încep destul de vag, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în august 1914, când ea avea trei ani. Mama ei primește pe neașteptate o telegramă care o informează că soțul ei urma să fie recrutat printre primii pentru a fi trimis pe front. Familia pleacă valvârtej cu o trăsură la Gara Potsdam din Berlin, ca să-și ia rămas-bun de la el. După patru ani de război, tatăl ei se întoarce nevătămat în noiembrie 1918.
Amintirile sunt foarte importante pentru mine. Mă urmăresc, mă bântuie. Cu toate că uit numele și anumite întâmplări, pe care nici nu le-aș mai putea descrie în cuvinte. Însă în rest totul e la locul lui, ca într-un dicționar mare sau ca într-o carte ilustrată. Mă gândesc la vremurile când eram încă o fetiță. Și știu că de-a lungul vieții le-am făcut multor oameni o bucurie prin însăși existența mea. Iar ăsta este un gând foarte frumos.
Când s-a întors tatăl meu din război, știu exact că am întrebat-o pe mama: „Mami, ce-i cu străinul din sufragerie?“ Apoi a urmat o perioadă grea. Era foamete pe-atunci. Spre sfârșitul Primului Război Mondial s-au înființat cantine publice. Cu toate că mama ne-a gătit mereu, la un moment dat ne-a spus:
– Hai să le încercăm și pe-astea.
A mers cu noi, copiii, la o astfel de cantină publică, unde am mâncat la prânz.
– Nu mai fac niciodată așa ceva, ne-a zis când am plecat de acolo.
Pe drumul de întoarcere am rugat-o insistent:
– Vreau să bat un cui în Hindenburg.
În Königsplatz se afla o statuie uriașă de lemn, era neterminată și-l înfățișa pe mareșalul Hindenburg. Pentru cinci pfenigi – un șesar, berlinezii numeau mica monedă de cinci pfenigi șesar –, pentru un șesar, deci, ți se dădeau un ciocan și un cui și aveai voie să-l bați oriunde doreai în statuie. Așa era atunci… Așa se obişnuia. Mama și-a permis mereu să doneze un ban pentru o asemenea cauză, doar ca să-mi facă o bucurie.
Tatăl meu a avut noroc. A luptat în Rusia, doar în Rusia, și cu toate astea n-a fost ucis și nici măcar rănit. Dar războiul i-a lăsat altfel de cicatrici. A devenit un om și mai taciturn. Probabil din cauza asta în casă nu s-a discutat niciodată despre politică. După ce au apărut naziștii, am fi avut despre ce vorbi, însă n-am abordat subiectul niciodată la modul serios.
Unei familii cu mulți copii nu-i era prea ușor în acele timpuri. Noi am fost cinci copii. Mama dorea de fiecare dată să nască o fată, dar n-a mai făcut decât băieți. Pe atunci nu puteai controla treaba asta. Așa că totul era doar o chestiune de noroc. Mă simțeam copleșită fiindcă eram cea mai mare și în același timp singura fată. Eram responsabilă pentru tot ce făceau băieții. Mereu mi se spunea: „Iar n-ai fost atentă!“ Cred că pe vremea aia copiii nu erau crescuți cum trebuie. Se nășteau, erau îngrijiți și hrăniți îndestulător, primeau și jucării, cât de cât, o minge sau o păpușă – nu mai mult de-atât. Trebuia să cerem ori de câte ori voiam ceva. Am primit o educație foarte severă, din când în când ne mai alegeam și cu câte o palmă, fiindcă întotdeauna făceam câte o greşeală. Eram o familie germană obișnuită.
Fiind cea mai mare dintre copii, eu trebuia să dau socoteală pentru tot ce se întâmpla. Și chiar dacă am crescut și era firesc să am anumite dorințe sau păreri, cei din jur mă tratau tot timpul cu o mică doză de răutate: „Da, da, multe mai vrei“, mi se spunea. Niciodată nu eram luată în serios.
Am trăit foarte modest, dar am mâncat mereu pe săturate. Nu-mi amintesc de foamete sau de nimic de genul ăsta, ceea ce mulțimile de șomeri și de oameni săraci n-ar fi putut spune.
Tatăl nostru știa totul, îl întrebam multe lucruri, pe care adeseori ne străduiam să le aflăm mai întâi de la mama, care nu ne lua în serios. De obicei zicea: „Întreabă-l pe tata!“ El ne-a devenit mai târziu un prieten bun, dar când eram mici trebuia să-l ascultăm fără să crâcnim.
Am învățat ce aveam voie să facem și ce nu. Am învățat și că eram pedepsiți atunci când făceam ceva ce nu aveam voie – ceea ce se întâmpla adesea. De exemplu, din când în când ai noștri cumpărau mere scumpe, pe care le puneau pe bufet într-o fructieră, știind cu exactitate numărul lor. Dintr-odată lipsea un măr. „Cine a luat mărul? Nimeni? Aliniați-vă! Poate tu, nici tu?“ era întrebat fiecare în parte, în afară de mine. „Păi dacă nu l-a luat nimeni, atunci nu mai cumpărăm mere.“ În clipa aceea oricare dintre noi putea spune: „L-am văzut pe Gerhard cum se juca pe lângă fructieră“. În felul ăsta noi, copiii, eram învrăjbiți unii împotriva celorlalți.
Mama obișnuia să pună monede într-o ceașcă în sertarul mesei de bucătărie. Era foarte tentant să bagi mâna să iei un bănuț sau 20 de pfenigi. Unul dintre noi a făcut asta o dată și s-a dat apoi de gol umblând prin casă cu o acadea uriașă. Mai sunt și copii prostuți… Eram pedepsiți pentru asemenea fapte doar ca să ne învățăm minte. Atunci, de exemplu, am fost bătuți la fund cu bătătorul de covoare, o treabă destul de dureroasă. După care apele s-au liniștit la noi în familie, tata era fericit că își făcuse datoria, iar nouă nu ni s-a părut ceva atât de grav, însă știam sigur că n-am vrea să mai trecem prin așa ceva.
Astfel am învățat să fim ascultători, doar cu dragoste și înțelegere n-ajungeai prea departe – așa era la noi în familie. Să asculți și să fii puțin șiret, să minți sau să dai vina pe altcineva – era ceva normal. Și așa ne-am format noi trăsături de caracter care de fapt nu erau ale noastre.
Firește, oamenii care locuiesc împreună se mai și ceartă, nu poate fi mereu armonie. Am primit cu toții ce meritam. Eu mai puțin, fiind fată, însă auzeam adesea: „Tocmai tu, cea mai mare, ar fi trebuit să știi mai bine“. Așa că nu de puține ori mi s-a imputat câte ceva. Mereu am fost responsabilă pentru tot ce făceau băieții.
Când am ajuns la zece, unsprezece ani, am vrut să știm pe cine au votat părinții noștri, dar nu ne-au spus asta niciodată. Nici până în ziua de azi nu știu de ce a rămas un secret. În casă nu se discuta despre politică – nu era cazul să ne intereseze așa ceva. Tata oricum era taciturn, și în tinerețe fusese la fel. Și el provenea dintr-o familie cu mulți copii. Am aflat foarte târziu, pe când el nu mai era în viață, că tatăl lui s-a sinucis și că tata împreună cu frații și singura lor soră crescuseră într-un orfelinat la Dresda. Am aflat asta din întâmplare, acum 40 de ani.
Cartea Am fost secretara lui Goebbels poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,4 rating based on 831 ratings (all editions)
ISBN-10: 9735065681
ISBN-13: 9789735065683
Goodreads: 49457803
Author(s):Publisher:
Published: //
Zeigt das Beispiel der 105-jährigen Brunhilde Pomsel, ehemalige Sekretärin von Reichspropagandaminister Goebbels, dass wir vor einer neuen Epoche des Radikalismus stehen? Warnt uns die Geschichte einer Frau aus dem Machtzentrum der Nazis vor der Wiederkehr autoritärer Regimes in Europa und den USA? Oder sehen wir längst unaufhaltsam mit an, wie sich die Geschichte durch uns und unser Verhalten wiederholt?
Der Politikwissenschaftler Thore D. Hansen verdeutlicht am Beispiel Brunhilde Pomsels, wohin Karrieredenken, unreflektiertes Pflichtbewusstsein und politisches Desinteresse führen können und formuliert daraus ein eindringliche Warnung vor einer Wiederholung opportunistischer und egoistischer Blindheit. Dadurch wird die Relevanz von Brunhilde Pomsels Lebensgeschichte für die aktuellen nationalistischen und faschistischen Tendenzen in unseren Gesellschaften deutlich und macht das Buch besonders wertvoll.
Brunhilde Pomsel diente einem der größten Verbrecher der Geschichte. Von 1942 bis 1945 war sie Stenotypistin im Propagandaministerium von Joseph Goebbels. In dem Dokumentarfilm »Ein deutsches Leben«, der im Herbst 2016 auf Filmfestivals in München, Jerusalem und San Francisco Furore machte, gibt sie einen Einblick in die Banalität des Schreckens. Pomsel war eine unpolitische Mitläuferin, und das bestreitet sie auch nicht. Ihr ging der Job vor, ihr Pflichtgefühl, das Bedürfnis dazuzugehören. Erst nach Kriegsende sei ihr das ganze Ausmaß der Geschehnisse bewusst geworden. Ihre Lebensgeschichte und ihre bestechende Ehrlichkeit konfrontieren uns mit der hochaktuellen Frage nach der persönlichen Verantwortung für das politische Zeitgeschehen und den Konsequenzen eines wiedererstarkten Nationalismus und Populismus. Werden wir später auch wie Brunhilde Pomsel sagen: »Wir wollten's ja auch nicht wissen«?
Fragmentul zilei – 22 noiembrie 2019: Am fost secretara lui Goebbels – Brunhilde Pomsel, Thore D. Hansen