Apropo, numele meu este Herbert Lemon. Dar majoritatea oamenilor îmi spun Herbie. Eu răspund de obiectele pierdute la Hotel Grand Nautilus, după cum vedeți pe șapca mea. Cineva mi‑a spus la un moment dat că majoritatea hotelurilor nu au o persoană responsabilă de așa ceva, dar eu nu cred că se poate. Ce fac aceste hoteluri cu toate obiectele pierdute? Și cum fac oamenii care le‑au pierdut să și le recupereze?
Presupun că sunt cam tânăr pentru un post atât de important, dar l‑am primit chiar de la Lady Kraken – proprietara hotelului. Nici măcar domnul Mollusc, directorul hotelului, nu poate comenta pe tema asta. Sigur că i‑ar plăcea – detestă orice există în hotel și nu produce bani. Dacă ar fi fost după el, ar fi desființat Biroul de Obiecte Pierdute a doua zi după ce a fost numit și mi‑ar fi închis birouașul din holul de la intrare. Și, dacă s‑ar fi întâmplat asta, nu aș fi întâlnit‑o niciodată pe fată.
Pe fata pe care am găsit‑o bătând în geam.
Pe fata care a spus:
– Ascunde‑mă!
O măsor din cap până‑n picioare. Mă rog, mai degrabă de la mijloc până la cap, căci s‑a agățat în clanța de la fereastră, iar ferestrele de la subsol sunt aproape de tavan. Dacă e un hoț, atunci nu prea se pricepe.
– Te rog!
O ajut să iasă, deși asta înseamnă că aproape mă strivește când cade înăuntru. Ninge, așa că prin fereastră intră și o grămadă de zăpadă.
Ne ridicăm în picioare și acum sunt față în față cu ea. O fată cu un pulover jerpelit și cu o căciulă cu moț, din lână, trasă peste o claie de păr creț. Pare că vrea să spună ceva, dar se oprește când aude zgomot de voci venind de la nivelul superior. Zgomotul se apropie. Fata face ochii mari, speriată.
– Intră aici! șoptesc eu și o trag într‑un cufăr de călătorie uriaș, care stă de zeci de ani la Biroul de Obiecte Pierdute, fără să întrebe nimeni de el.
Înainte să mai scoată o vorbă, o bag înăuntru și închid capacul.
Glasurile sunt acum în dreptul biroului meu – timbrul plângăcios, lingușitor al vocii domnului Mollusc, care încearcă să discute cu o persoană dificilă. Apuc câteva genți, umbrele și alte mărunțișuri pierdute și le arunc pe cufăr, sperând să aibă aerul că sunt acolo de ani de zile. Atunci, soneria de pe ghișeul meu, cea la care sună oamenii când au nevoie de atenția mea, începe să țâr‑țâr‑țârâie ca nebuna. Îmi aranjez șapca, fug în sus pe scări până la birouaș și îmi iau fața de cu‑ce‑vă‑pot‑fi‑de‑folos?, ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic neobișnuit.
Primul pe care îl văd este domnul Mollusc, care încearcă să își netezească părul peste zona cu chelie.
– Sunt convins că e o neînțelegere, se bâlbâie el, uitându-se către cineva. Dacă mi‑ați permite să fac câteva verificări…
Acel cineva cu care vorbește arată cum nu am mai văzut pe nimeni, niciodată. Este un bărbat îmbrăcat într‑un costum de marinar, lung și negru, șiroind de apă. Stă aplecat peste birou, ca un monolit curbat, cu fața ca o stâncă întunecată și cu ochii ascunși în spatele borului unei șepci uzate, de căpitan. Cu un deget rigid împinge în butonul soneriei de parcă l‑ar înjunghia. Se oprește când apar eu și se apleacă și mai mult, învăluindu‑mă în umbră.
– Unde…? zice el, cu o voce care sună ca două bucăți ude de granit frecate între ele. Fata. Unde?
– Hm, spun eu, dregându‑mi vocea și luând tonul special pe care vrea domnul Mollusc să îl folosesc cu oaspeții. La cine vă referiți, domnule?
Gura bărbatului, care, nici mai mult, nici mai puțin, are aspectul unui „V“ mare întors, în barba galbenă ca oasele, din care picură apa, se deschide cu un sâsâit. Observ că are alge în barbă și în jurul nasturilor de alamă, care și‑au pierdut strălucirea. Are un miros care prevestește ceva rău.
– UNDE?
Înghit în sec. Păi, asta e, ce să fac acum? Sunt un simplu angajat care se ocupă de obiectele pierdute. Nu am învățat ce trebuie să fac în astfel de situații.
– Dragul meu domn, toarce vocea domnului Mollusc, sunt convins că putem rezolva problema. Ce anume ați pierdut?
Bărbatul se smulge de la biroul meu și se îndreaptă, privindu‑l de sus pe domnul Mollusc. Își scoate din haină mâna dreaptă, care fusese ascunsă până acum. Domnul Mollusc face un pas înapoi, îngrozit când vede că, în locul mâinii, bărbatul are o cange mare de fier, care se termină cu un piron strălucitor.
– Fata! spune bărbatul.
De un lucru sunt sigur în ceea ce‑l privește pe bătrânul Mollusc: știe în ce lupte merită să se bage. În acest caz, cum nu are nicio șansă să îl înfrângă pe uriașul nepoftit, se hotărăște să se dea de partea lui. Se întoarce spre mine.
– Herbert Lemon! Ai o fată ascunsă acolo, jos?
Acum sunt amândoi aplecați peste mine și mă privesc fix.
Cartea Malamander poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,1 rating based on 7.924 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786067936605
Goodreads: 49009014
Author(s):Publisher: Corint Junior
Published: 11/1/2019
Nimeni nu viziteaza Eerie-on-Sea iarna. Mai ales dupa lasarea intunericului si cand vantul suiera prin epava vasului de lupta Leviathan, unde chiar si acum unii jura ca au zarit malamanderul alunecos …
CINE VA DESCOPERI SECRETUL MONSTRULUI ?
Herbert Lemon este responsabilul biroului de obiecte pierdute din Grand Hotel Nautilus, într-o stațiune marină tipic englezească, Eerie-on-Sea. Când în cămăruța lui apare Violet Parma, care este fugărită de un tip cu un cârlig în loc de mână, începe una dintre cele mai alerte, una dintre cele mai amuzante și una dintre cele mai înfricoșătoare povești scrise vreodată despre monștrii marini. Eroii cei buni sunt excentrici și amuzanți, răufăcătorii sunt șireți și nemiloși. Cu toții își doresc să pună mâna pe o piatră cu proprietăți magice, care se află în posesia unui monstru marin, un malamander, ascuns în epava unei corăbii. Însă cursa pentru piatra fermecată are un final neașteptat, chiar și pentru această uluitoare carte de aventuri.
Fragmentul zilei – 22 octombrie 2019: Malamander – Thomas Taylor