Câinele i-a depistat din prima. Deși era beznă, Ian Murray mai mult a simțit decât a văzut capul lui Rollo ridicându-se brusc de lângă coapsa lui și ciulind urechile. A pus o mână pe gâtul câinelui și i-a pipăit blana zbârlită în semn de avertisment.
Întrucât erau extrem de obișnuiți unul cu altul, nici măcar n-a gândit conștient „Oameni’, ci a dus mâna cealaltă la cuțit și a rămas neclintit, doar respirând. Ascultând.
Pădurea era tăcută. Mai erau câteva ore până în zori, dar aerul era nemișcat ca acela dintr-o biserică, iar negura, ca fumul din cădelniță, se înălța încet din pământ. Se întinsese să se odihnească pe trunchiul prăbușit al unui tulipier uriaș, preferând gâdilăturile micilor păduchi de lemn în locul umezelii pătrunzătoare. Stătea cu mâna lipită de blana câinelui, așteptând.
Rollo mârâia încet și fără oprire, dar Ian abia dacă îl auzea, însă îl simțea cu ușurință, iar vibrațiile îi urcau prin braț, stârnindu-i toți nervii din corp. Nu adormise – oricum nu mai dormea noaptea -, dar stătuse liniștit, privind bolta cerului, cufundat în cearta lui obișnuită cu Dumnezeu. Liniștea se risipise odată cu tresăririle lui Rollo. S-a ridicat încet în șezut, trecându-și picioarele peste bușteanul pe jumătate putred, și a simțit că inima îi bate mai repede.
Avertismentul lui Rollo nu se schimbase, însă el a întors capul mare, urmărind ceva nevăzut. Era o noapte fără lună. Ian a văzut siluetele neclare ale copacilor și umbrele mișcătoare ale nopții, dar nimic altceva.
Apoi a auzit. Trecea cineva. Destul de departe, dar apropiindu-se clipă de clipă. S-a ridicat și a pășit ușor într-un loc întunecos de sub un brad parfumat. A plescăit din limbă, Rollo a încetat să mai mârâie și l-a urmat, tăcut ca lupul care îi fusese tată.
Adăpostul lui Ian dădea spre o zonă de vânătoare. Însă oamenii care urmau acel drum nu porniseră la vânătoare.
Albi. Era ciudat, chiar mai mult. Nu-i vedea, dar nici nu era nevoie; zgomotele pe care le făceau erau greu de confundat. Și indienii care călătoreau făceau zgomot, iar mulți dintre highlanderii între care trăia se puteau deplasa ca niște fantome prin pădure, însă acum n-a avut nici o îndoială. Metal, asta era. A auzit zornăitul harnașamentelor, clinchetul nasturilor de metal și al cataramelor, dar și al țevilor de pușcă.
Și erau mulți. Atât de aproape, că deja le simțea mirosul. S-a aplecat puțin mai în față ca să surprindă un indiciu, orice.
Aveau la ei blănuri de animale; a simțit izul de blană rece, cu sânge uscat, care probabil că îl trezise pe Rollo, însă oamenii nu erau vânători, sigur, pentru că erau prea mulți. Asemenea vânători merg de obicei singuri sau doi câte doi.
Oameni săraci și murdari. Nu vânători, nici vorbă. În acel anotimp era ușor să vânezi cu capcane, însă inșii cu pricina emanau un miros de oameni flămânzi. Iar sudoarea le duhnea a băutură proastă.
Se apropiaseră de el, ajungând la vreo trei metri de el. Rollo a scos un pufnet vag, iar Ian i-a strâns iar botul cu mâna, numai că oamenii făceau prea multă zarvă ca să-i audă. A numărat pașii celor care treceau prin dreptul lui, zgomotele făcute de gamele și de cutiile cu cartușe, gemetele provocate de rănile de la picioare și suspinele provocate de extenuare.
Douăzeci și trei de oameni, a numărat el, plus un catâr – ba nu, doi; auzea scârțâitul coșurilor pline și felul dușmănos în care respiră un catâr, mereu gata să se plângă.
Oamenii nu i-ar fi descoperit, însă o adiere de vânt a purtat mirosul lui Rollo până la catâri. Un răcnet asurzitor a spintecat întunericul, iar în fața lui pădurea a explodat într-un vacarm de zgomote și strigăte de oameni surprinși. Ian fugea deja când, în urma lui, s-au auzit pocnete de pistol.
– A Dhia!
Ceva l-a lovit în cap și s-a prăbușit în față. O fi murit?
Nu. Îngrijorat Rollo și-a vârât botul umed în urechea lui. Capul îi vuia ca un stup și a văzut străfulgerări de lumină în fața ochilor.
– Fugi! Ruith! i-a zis gâfâind, împingând câinele. Fugi de aici! Du-te!
Scheunând în adâncul gâtlejului, animalul a ezitat. Ian nu vedea, da a simțit corpul mare al patrupedului care a dat să plece, apoi s-a întors, încă nehotărât.
– Ruith!
S-a ridicat pe mâini și genunchi, l-a îndemnat din nou, iar câinele s-a supus în cele din urmă și a rupt-o la fugă, așa cum fusese dresat.
Chiar dacă ar fi reușit să se ridice în picioare, tot nu mai avea timp să fugă. A căzut cu fața în jos, și-a înfipt mâinile și labele picioarelor în stratul de frunze pe jumătate putrezite și s-a zvârcolit cu disperare, îngropându-se.
Cartea Prin zăpadă și cenușă. Vol.1. poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,4 rating based on 1.320 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064305452
ISBN-13: 9786064305459
Goodreads: 50081118
Author(s):Publisher:
Published: //
A șasea parte din seria OUTLANDER
Suntem în 1772, în pragul Revoluției Americane, străzile Bostonului sunt pline de morți, iar în pădurile izolate din Carolina de Nord cabanele ard din temelii.
Guvernatorul apelează la Jamie Fraser ca să încerce să unifice tărâmul și să îl protejeze în numele Coroanei. Dar acesta știe de la Claire cum se termină povestea: cu independența tuturor statelor americane. Și mai știe, dintr-un ziar apărut în 1776, că el și toți ai lui pier în luptă.
Pentru prima dată, Jamie speră că viitorul se poate, totuși, schimba.
„Al șaselea roman al aventurilor lui Claire și Jamie se concentrează pe experiența înaintării în vârstă, cu melancolia ei implicită, dar, ca de obicei, și pe atenția la detaliul istoric: intrigile se leagă atât de bine între ele, punând problema dificilă a predestinării.“
Toronto Star