/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 23 februarie 2018: Visuri împlinite – Nora Roberts

Pentru a doua oară, Booth fu martor la transformare. Cum era posibil ca ochii ei să pară și mai palizi, și mai înghețați, când vorbea în pielea lui Rae? Simți vechea atracție sexuală și repulsie intelectuală pe care i-o stârnise întotdeauna fosta lui soție. Cu țigara fumegându-i între buricele degetelor, Booth o ascultă pe Rae primind cu dispreț furia lui Phil – și își aminti totul, cât se poate de clar.

Un vampir. Astfel o numise, și avusese dreptate. Lipsită de sentimente, fără suflet, seducătoare. Ariel se strecură firesc în pielea personajului. Booth știu că ar fi trebuit să o admire, chiar să fie recunoscător că pusese capăt căutării lui după actrița potrivită. Dar abilitatea ei cameleonică îl irita.

Cei doi se potriveau. Ariel și Jack se atacară reciproc cu replici într-o atmosferă furtunoasă de furie și de atracție sexuală. Era imposibil de negat și nu exista nici un motiv logic pentru a încerca. Fără a ști de ce, Booth era sigur că a-i acorda lui Ariel rolul era o decizie corectă din punct de vedere profesional și o greșeală gravă din punct de vedere personal. Avea să fie nevoit să se ocupe de cel de-al doilea aspect pe parcurs.

– Ajunge.

În clipa în care Booth întrerupse scena, Ariel își dădu capul pe spate și izbucni într-un râs spumos. Ușurarea – absența bruscă a tensiunii – era uriașă. Întotdeauna avea să fie astfel, își dădu ea seama, cu un rol atât de dur și de rece ca acesta.

– O, Doamne, e atât de complet de dominată de ură, atât de complet absorbită de propria persoană. Cu ochii strălucind și fața îmbujorată, se întoarse furtunos spre Booth. O disprețuiești, dar te prinde în laț. Chiar și atunci când vezi cuțitul pe care ți-l va băga în coaste, este greu să te îndepărtezi.

– Da. Vederea scenei îl tulburase mai mult decât se așteptase. Ridicându-se, Booth rămase cu mâinile în buzunare. Te vreau pentru rolul ăsta. Vom lua legătura cu agentul tău și vom negocia detaliile.

Ariel oftă, dar își păstră zâmbetul pe buze.

– Văd că te-am copleșit, spuse Ariel sec. Dar ceea ce contează e rolul. Nu vei regreta. Domnule Marshell, Jack, va fi o plăcere să lucrez cu voi.

– Ariel… Marshell se ridică și acceptă mâna ei întinsă. De mult nu mai privise o scenă care să îl emoționeze atât de mult ca aceasta. Dacă nu cumva mă înșală intuiția – și asta nu mi se întâmplă niciodată – vei avea mare succes cu noi.

Ea îi zâmbi scurt, simțind că aproape plutea.

– Presupun că n-am să mă plâng. Mulțumesc.

Booth o prinse de cot înainte să apuce să se întoarcă și înainte să-și dea seama că intenționase să o atingă. Voia să-și descarce furia pe ceva sau cineva, dar o îndepărtă rațional.

– Te conduc până afară.

Simțind tensiunea din degetele lui, Ariel se luptă cu impulsul de a-l liniști. Acesta nu era un bărbat care ar fi apreciat mângâierea.

– Bine.

Ieșiră pe același traseu pe care îl urmaseră cu o săptămână în urmă, de data aceasta în tăcere. Ariel simți că Booth avea nevoie de liniște. Când ajunseră la ușa principală, așteptă ca el să spună ceea ce avea de spus.

– Ești liberă? O întrebă el.

Ușor nedumerită, Ariel își plecă într-o parte capul.

– Pentru o cină luată mai devreme, explică el. Consider că-ți sunt dator cu o masă.

– Ei, bine… Își dădu părul la o parte de pe față. Invitația lui, chiar așa cum era, îi făcea plăcere – și nu se obosi să o ascundă. De fapt, e exact invers. De ce vrei să iei masa cu mine?

Simplul fapt de a o privi – ochii care râdeau, gura generoasă – îi stârnea porniri contradictorii. Apropie-te până nu o pierzi. Ferește-te înainte să fie prea târziu.

– Nu sunt foarte sigur.

– Îmi ajunge. Îl prinse de mână și ridică cealaltă palmă pentru a chema un taxi. Îți plac cotletele de porc?

– Da.

Ea râse peste umăr înainte de a-l trage în taxi.

– Un început excelent. După ce îi dădu taximetristului o adresă din Greenwich Village, se instală pe banchetă. Cred că următorul pas ar fi să purtăm o conversație fără a pomeni absolut deloc nimic legat de afaceri. S-ar putea să reușim să petrecem împreună mai bine de o oră.

– În regulă, aprobă Booth din cap. Hotărâse să o cunoască mai bine și asta avea să facă. Dar o să stăm departe și de politică.

– De acord.

– De cât timp locuiești în New York?

– Aici m-am născut. Sunt localnică. Rânji și își încrucișă picioarele. Tu nu. Am citit undeva că ești din Philadelphia și faci parte din elită. Cu o mulțime de rude influente. Nu se opri nici măcar să arunce o scurtă privire în jur când taxiul frână și derapă. Ești fericit în New York?

Nu se gândise niciodată dacă era fericit, dar acum că se gândi, răspunsul veni ușor.

– Da. Am nevoie de presiuni și de mișcare pentru perioade îndelungate de timp.

– Apoi ai nevoie să fugi de ele, îl completă ea. Și să rămâi singur – pe vasul tău.

Înainte să apuce să fie deranjat de cât de corect îl ghicise, Booth recunoscu.

– Așa e. Mă relaxez când ies în larg și îmi place să mă relaxez singur.

– Eu pictez, îi spuse ea. Picturi îngrozitoare. Râzând, își dădu ochii peste cap. Îi tot ameninț pe unii și pe alții că am să le ofer un tablou original de-al meu drept cadou de Crăciun, dar nu mă îndur s-o fac.

– Mi-ar plăcea să văd unul, murmură el.

– Problema pare a fi că îmi mâzgălesc starea de spirit pe pânză. Am ajuns.

Ariel sări din taxi și se opri pe bordură.

Booth aruncă o privire în jur și nu văzu decât fațadele unor mici magazine.

– Unde mergem?

– La piață. Cu atitudinea ei relaxată, își trecu brațul pe sub al lui. Nu am cotlete de porc acasă.

Booth coborî privirea spre ea.

– Acasă?

– De regulă prefer să gătesc, în loc să mănânc în oraș. Iar în seara asta sunt prea agitată să fac față unui restaurant. Trebuie să fiu ocupată.

– Agitată?

După ce o studie din profil, Booth clătină din cap. Părul lui avea o nuanță închisă în lumina soarelui ce începea să pălească, și când mișcă din cap i se așeză neglijent în jurul feței. Un contrast, reflectă Ariel, față de exteriorul destul de rigid.

– Mi se părea că arăți remarcabil de calmă.

– Aha. Dar încerc să-mi păstrez explozia finală până după ce mă sună agentul meu și-mi spune că e totul bătut în cuie. Nu-ți face griji – îi zâmbi – gătesc binișor.

Dacă un bărbat ar fi judecat-o doar după chipul ei de porțelan, sigur n-ar fi crezut vreodată că avea habar de bucătărie. Dar Booth se pricepea la aparențe. Poate că se ascundea totuși o surpriză dincolo de aparențele ei. În pofida precauțiilor pe care și le impusese, zâmbi.

– Doar binișor?

Privirea ei străluci apreciativ.

– Nu-mi place să mă laud, dar, de fapt, mă descurc grozav.

Îl conduse spre o piațetă mică, aglomerată, ce mirosea puternic a usturoi și a piper, și începu să aleagă la întâmplare alimente pentru cină.

– Cum vi se par fructele de avocado azi, domnule Stanislowski?

– Excelente. Vânzătorul privi peste capul ei pentru a-l studia pe Booth cu coada ochiului. Ție îți sunt rezervate cele mai bune, Ariel.

– Iau două atunci, dar alege-le dumneata. Împunse cu degetul o căpățână de salată. Cum s-a descurcat Monica la testul la istorie?

– A luat nouă douăzeci.

Pieptul i se umflă puțin sub șorț, dar continuă să speculeze asupra bărbatului brunet, posac, care venise cu Ariel.

– Fantastic. Am nevoie de patru cotlete frumoase, tăiate din mijloc. Cât timp el le alese, Ariel studie cu atenție ciupercile, cât se poate de conștientă că acesta stătea să explodeze de curiozitate în legătură cu Booth. Știi, domnule Stanislowski, Monica și-ar dori foarte mult o pisicuță.

Începând să cântărească bucățile de carne, vânzătorul îi aruncă o privire exasperată.

– Ei bine, Ariel…

– În mod sigur e suficient de mare cât să se poată ocupa singură de ea, continuă Ariel, și cercetă o roșie. I-ar ține companie și i-ar oferi o responsabilitate. Și a luat, totuși, nouă douăzeci la test.

Ridicând privirea spre el, îi adresă un zâmbet luminos, irezistibil. El roși și își mută greutatea de pe un picior pe celălalt.

– Poate dacă ai aduce una să o vedem, ne-am putea gândi.

– Așa voi face. Continuând să zâmbească, scoase portofelul. Cât îți datorez?

– Bine lucrat, murmură Booth când ieșiră. Și e a doua oară când te aud plasând o pisicuță. Cumva pisica ta a născut o grămadă?

– Nu, atâta că știu mai multe pisicuțe fără casă. Ridică fața spre el. Dacă ești interesat…

– Nu, răspunse el ferm și scurt, luându-i plasa din mână.

Ariel se mulțumi să zâmbească și decise că se putea ocupa de el mai târziu. Acum inhală aroma condimentelor și a produselor de patiserie ce emana dinspre ușile deschise. Câțiva copii alergau pe trotuar, râzând. Câțiva bărbați în vârstă stăteau de vorbă pe verande. Ariel știa că după ora cinei și alți membri ai familiei aveau să iasă ca să discute, să facă schimb de noutăți și să se bucure de vremea de primăvară. De dincolo de o fereastră cu plasă auzi câteva fragmente discrete din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, iar ceva mai încolo, topul celor mai bune patruzeci de piese rock.

Cu doi ani în urmă, Ariel se mutase în Village de dragul atmosferei de cartier și nu fusese niciodată dezamăgită. Putea sta afară și să-i asculte pe vârstnici depănând amintiri, să-i privească pe cei mici jucându-se, să audă despre cea mai recentă poveste de dragoste adolescentină sau ultimul copil născut. Exact acestea erau lucrurile pe care și le dorise când se separase de familia ei.

 

Visuri Implinite

 


Cartea Visuri împlinite poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: