/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 23 iunie 2019: Greșeala abatelui Mouret – Emile Zola

Ceea ce-l interesă însă mai mult pe Serge fură amorașii zugrăviți deasupra ușilor. Se supăra că nu putea să înțeleagă ce jocuri jucau, atât erau de șterse picturile. Ajutat de Albine, trase o masă, pe care se cocoțară amândoi. Albine dădea lămuriri.

 – Uite, aceia aruncă flori. Sub flori nu se mai zăresc decât trei pulpe goale. După câte mi-aduc aminte, sosind aici, am putut să deosebesc încă o femeie culcată. Cu vremea însă s-a făcut nevăzută.

Făcură înconjurul panourilor, fără ca acele drăguțe indecențe de budoar să le inspire vreun gând lasciv. Picturile, care se cojeau ca un chip sulemenit din veacul al optsprezecelea, erau destul de șterse pentru a nu lăsa să se vadă decât genunchii și coatele trupurilor pierdute într-o agreabilă luxură. Detaliile prea strigătoare, în care părea că se desfătase vechea dragoste al cărei îndepărtat parfum alcovul îl păstra încă, dispăruseră, roase de vreme, așa încât camera, ca și parcul, redevenise feciorelnică în chip firesc, sub pașnica strălucire a soarelui.

 – Haida-de! sunt niște copilași ce se zbenguiesc, zise Serge coborând de pe masă… Tu știi să joci bâza?

Albine știa să joace toate jocurile. Trebuiau să fie însă cel puțin trei pentru a juca bâza. Asta-i făcu să râdă. Serge protestă însă zicând că erau prea bne în doi și jurară să rămână totdeauna doi.

 – Te simți cu totul ca la tine acasă, n-auzi nimic, reluă tânărul, care se lungi pe canapea. Și mobilele au miros de lucruri vechi care-ți face plăcere… E plăcut ca într-un cuib. Iată o cameră în care plutește fericirea.

Tânăra dădu din cap cu gravitate.

 – De-aș fi fost fricoasă, murmură ea, tare ar fi trebuit să-mi fie frică la început… Tocmai povestea asta vreau să ți-o istorisesc. Am auzit-o și eu de pe aici. Poate că-i o minciună. Oricum, o să ne treacă de urât.

Și se așeză lângă Serge.

 – Sunt ani și ani de-atunci… Paradou-ul era al unui senior bogat care s-a închis aici cu o prea frumoasă doamnă. Porțile castelului erau așa de bine închise, zidurile grădinii erau așa de înalte, că nimeni nu zărea vreodată nici cel mai mic crâmpei din fusta acelei doamne.

 – Știu, o întrerupse Serge, doamna nu s-a mai ivit niciodată.

Cum albine se uita la el cu mirare, supărată că povestirea ei era cunoscută, el continuă cu glas scăzut, mirat el însuși:

 – Mi-ai mai spus povestea asta…

Ea protestă. Apoi păru că se răzgândeșțe și se lăsă convinsă. Ceea ce nu o împiedică să-și termine astfel povestirea:

 – Când seniorul plecă, încărunțise. Puse să se țintuiască toate porțile și ușile pentru ca nimic să nui tulbure doamna… Ea murise în camera asta.

 – În camera asta! strigă Serge. Nu mi-ai spus acest lucru… Ești sigură c-a murit în această cameră?

Albine se supără. Repeta ceea ce știa toată lumea. Seniorul pusese să se clădească pavilionul pentru acea necunoscută ce semăna cu o prințesă. Servitorii castelului, mai târziu, afirmaseră că el își petrecea acolo zilele și nopțile. Adesea îl zăreau deopotrivă pe o alee, călăuzind piciorușele necunoscutei în fundul celor mai întunecate desișuri. Dar pentru nimic în lume nu s-ar fi aventurat să pândească perechea, care cutreiera parcul săptămâni întregi.

 – Și-aici a murit, repetă Serve, obsedat. Î-ai luat camera, te folosești de mobilele ei, te culci în patul ei.

Albine surâdea.

 – Știi bine că nu-s fricoasă, zise ea. Și-apoi, e atât de mult de-atunci… Camera ți se părea plină de fericire.

Tăcură si priviră o clipă alcovul, tavanul înalt, ungherele umbrite. Spălăcitele culori ale mobilelor răspândeau un fel de duioșie de dragoste. Era un suspin discret al trecutului, atât de resemnat, încât semăna încă cu o dulce mulțumire de femeie adorată.

 – Da, murmură Serge, nu te poți teme. Prea e liniște.

Și Albine reluă, apropiindu-se de el:

 – Ceea ce puțini știu e că descoperiseră în grădină un adăpost de fericire desăvârșită, unde sfârșeau prin a-și petrece tot timpul. Știu asta dintr-o sursă sigură… Un colțișor de umbră răcoroasă, ascuns în adâncul unui mărăciniș de nepătruns, atât de fermecător, că uiți acolo de întreaga lume. Doamna trebuie să fi fost înmormântată acolo.

 – E în florărie locul acela? întrebă Serge plin de curiozitate.

 – Ah, nu știu, nu știu! zise tânăra, cu un gest descurajat. Am căutat pretutindeni, n-am putut găsi nicăieri acel fericit luminiș… Nu-i nici între roze, nici între crini, nici pe covorul de violete.

 – Poate că-i colțișorul acela cu flori triste, unde mi-ai arătat un copil în picioare cu brațul sfărâmat?

 – Nu, nu.

 – E poate în fundul peșterii, lângă acea apă limpede în care s-a înecat femeia de marmură ce nu mai are față?

 – Nu, nu.

Albine rămase o clipă gânditoare. Apoi continuă, ca și cum și-ar fi vorbie sieși:

 – Din primele zile, m-am pus pe căutat. Dac-am petrecut zile întregi în Paradou, dac-am scotocit cele mai mici colțuri de verdeață, am făcut-o numai ca să stau un ceas în mijlocul luminișului. Câte dimineți zadarnic pierdute strecurându-mă pe sub mărăcini, vizitând cele mai retrase colțuri ale parcului!… Oh, aș fi recunoscut repede acel adăpost fermecat, cu uriasșul copac care trebuie că-l acoperă cu un înveliș de frunze, cu iarba-i fină ca mătasea, cu zidurile-i de tufișuri verzi pe care nici păsările nu le pot răzbate!

Greseala Abatelui Mouret


Cartea Greșeala abatelui Mouret poate fi achiziționată de la:

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: