Abia apucasem să trag grilajul de siguranță când inima mi-a stat în loc. Auzisem ceva vag, ca un geamăt slab venind de foarte aproape. Am încuiat lacătul, privind de-a lungul străzii pustii și prost luminate. Și atunci l-am văzut. Părea o mogâldeață ghemuită la intrarea în gangul care dădea în spatele clădirii, gang folosit ca pasaj de trecere pentru furnizori.
Cu răsuflarea tăiată m-am apropiat la câțiva pași de forma neagră și nedefinită, sperând din toată inima că era vreun sac de gunoi uitat de vreun locatar neglijent, dar în secunda următoare o mână se întinse fulgerător și îmi apucă strâns glezna dreaptă. Aoleu! Oare acesta era momentul când viața ar fi trebuit să mi se deruleze înaintea ochilor?
Geamătul se auzi din nou, puțin mai tare de data aceasta, iar eu mi-am luat inima în dinți și m-am aplecat spre omul, căci era un om, prăbușit lângă perete. Am deslușit un chip prelung, cu ochii pe jumătate închiși. Răsufla greu, ca după o cursă cu obstacole, și m-am întrebat cum de găsise forța necesară ca să mă apuce de picior și să mă țină atât de strâns.
– Domnule, am zis eu încercând fără rezultat să par calmă, sunteți rănit?
Sau beat mort? am adăugat în gând, apoi mi-am dat o palmă imaginară. Era mai mult decât evident că omul nu băuse, nu mirosea a băutură.
Ca să mă conving, am inspirat adânc. Nu, nu era nici urmă de alcool, dar imediat am simțit altceva, un iz dulceag de rugină umedă și instantaneu mă străbătură fiori reci de-a lungul coloanei, ca niște degete înghețate. Sânge.
Am recunoscut mirosul din prima secundă și realitatea mă izbi ca un șoc pentru că, deși eram familiarizată cu mirosul sângelui din perioada în care lucrasem la cabinetul veterinar, prezența acelui miros, plutind pe o stradă pustie și întunecată, la trei dimineața, nu putea să însemne nimic bun.
– Domnule, am încercat din nou și m-am lăsat pe vine lângă rănit.
Mă privi în ochi. Pentru câteva clipe am fost incapabilă să mă mișc sau să vorbesc. Ochii străinului erau aurii, ca de felină, sau cel puțin așa păreau în lumina slabă și difuză a felinarului aflat la cel puțin cinci metri de noi. Mâna i se descleștă de pe glezna mea și se mișcă greoi spre buzunarul interior al hainei de parcă ar fi încercat să caute ceva. Gemu stins și mâna îi alunecă neputincioasă, în timp ce ochii aceia ciudați continuau să se holbeze la mine.
M-am dezmeticit, deși mă simțeam oarecum ca și când aș fi privit o scenă dintr-un film, și mi-am trântit geanta jos pe trotuar căutând înnebunită telefonul.
– Trebuie să sun la 911. O să fiți bine, nu vă faceți griji.
Mâinile îmi tremurau violent și pentru o secundă m-am gândit că poate nici nu se întâmpla aievea, că era doar un vis urât, un coșmar: eu Victoria, înghenuncheată lângă un străin care sângera în pragul cafenelei mele. Dar mirosul sângelui și gemetele bărbatului erau cât se poate de reale. Cu un oftat de ușurare am găsit telefonul și am început să formez numărul de urgență, dar brațul necunoscutului zvâcni.
– Nu, zise el încet. Nu este timp.
Vocea îi suna ciudat de calmă și asta m-a făcut să mă opresc și să mă uit la el. Zâmbea – Dumnezeule mare, chiar zâmbea -, iar în lumina slabă a telefonului am reușit să-i văd mai bine chipul acoperit cu dâre de sânge închegat. Era destul de tânăr, cu fața osoasă și păr negru, iar ochii aceia galben-aurii păreau aproape ireali.
– Ei nu trebuie să…, trase aer în piept și gemu din pricina durerii, apoi continuă, ei nu trebuie să știe unde este… doar lupul…
– Unde este ce anume, domnule, și despre ce lup vorbiți? am întrebat eu din ce în ce mai nedumerită și, fără să vreau, m-am gândit că poate se lovise la cap și acum delira.
Se mișcă puțin și haina elegantă din stofă gri – și ea pătată de sânge pe revere – i se deschise. Cămașa albă de dedesubt era sfâșiată, iar o rană mare se căsca în partea dreaptă de la gât până sub coaste. Bărbatul îmi cuprinse ferm încheietura mâinii drepte cu care îmi acoperisem gura în încercarea de a-mi înăbuși strigătul de groază și am realiza că încerca să îmi îndese ceva în palmă. Ochii lui păreau că imploră acum.
– Te rog, ai grijă. Nimeni nu trebuie să știe.
Am dat din cap, și el păru ușurat.
– Vă rog să mă lăsați să chem o ambulanță, am gemut, iar el zâmbi într-un fel care făcu să mi se zbârlească părul. Nu știu cum am reușit să formez numărul și nu am putut decât să sper că dispecerul înțelesese corect adresa pe care i-o spusesem printr sughițuri. Acum lacrimile îmi alunecau nestingherite pe obraji. Necunoscutul continua să mă țină de mână, zămbind ca și cum totul era bine acum, ca și cum el încerca să mă îmbărbăteze pe mine.
Cartea Ultimul viking poate fi achiziționată de la: