Fragmentul zilei – 24 ianuarie 2021: Povestașul – Mario Vargas Llosa

Venisem la Florența ca să mai uit o vreme de Peru și de peruani, dar iată că nefericita mea țară mi-a ieșit în cale, într-o dimineață, în modul cel mai neașteptat. Vizitasem casa reconstruită a lui Dante, biserica San Martino del Vescovo și străduța unde, după legendă, Dante o văzuse pentru prima oară pe Beatrice, când, deodată, în pasajul Santa Margherita, mi-a atras atenția o vitrină: arcuri, săgeți, o vâslă sculptată, un urcior cu desene geometrice și un manechin îmbrăcat cu o cushma, bluză indiană de bumbac sălbatic. Dar ceea ce mi-a evocat farmecul junglei peruane au fost trei sau patru fotografii: râuri largi, copaci masivi, canoe fragile, colibe șubrede ridicate pe piloni și roiurile de bărbați și femei, aproape dezbrăcați și cu pielea vopsită, care mă priveau fix de pe cartoanele lucioase.

Am intrat, firește. Cu ciudate furnicături în trup, cu presentimentul că fac o prostie, că din pricina unei curiozități deplasate risc să zădărnicesc într-un fel sau altul un proiect bine pus la punct și respectat cu strictețe până atunci – să citesc opera lui Dante și a lui Machiavelli și să văd pictura renascentistă timp de câteva luni, într-o totală singurătate –, provocând una dintre hecatombele discrete care uneori îmi schimbă viața. Și totuși am intrat.

Galeria era minusculă. o singură încăpere, cu tavanul jos, în care, pentru a expune toate fotografiile, fuseseră adăugate două panouri încărcate de imagini pe ambele părți. O fată slabă cu ochelari, așezată la o măsuță, s-a uitat la mine.

Se poate vizita expoziția I nativi della foresta amazonica?

 – Certo. Avanti, avanti.

Înăuntru nu mai erau alte obiecte, numai fotografii, cel puțin cincizeci, majoritatea destul de mari. nu aveau legende, însă cineva, poate chiar Gabriele Malfatti, scrisese câteva rânduri arătând că fotografii le fuseseră făcute în cursul unei călătorii de două săptămâni prin regiunea amazoniană din departamentele Cusco și Madre de Dios din estul Perului. Artistul își propusese să descrie, „fără demagogie sau estetism”, existența cotidiană a unui trib care, până acum câțiva ani, trăise aproape lipsit de orice contact cu civilizația, risipit în grupuri formate dintr-o familie sau două. De-abia în zilele noastre începuse să se adune în locurile arătate de imagini, dar mulți mai rămâneau încă în pădure. numele tribului era corect hispanizat: los machiguengas.

Fotografiile materializau destul de bine scopul urmărit de Malfatti. Îi surprindeau pe machiguengas aruncând harponul de pe malul râului sau, ascunși în bălării, pregătindu-și arcul să vâneze un ronsoco sau o huangana sau strângându-și recolta de manioc de pe ogoarele presărate în jurul satelor lor noi-nouțe – probabil primele din îndelungata lor istorie –, defrișând pădurea cu securea ori culegând frunze de palmier pentru a-și acoperi locuințele. Femeile, adunate în cerc, împleteau rogojini și coșuri; una dintre ele pregătea cununi în care, cu ajutorul unor inele de lemn, prindea pene multicolore de papagal. Iată-i, mânjindu-și minuțios chipurile și trupurile cu vopsea roșie de achiote, aprinzând focul, tăbăcind piei, punând maniocul la fermentat în recipiente în formă de canoe, ca să facă din el băutura numită masato. Fotografiile grăiau elocvent despre cât de puțini erau în imensitatea formată de cerul, apa și vegetația care îi înconjurau, despre viața lor simplă și nesigură, de spre izolarea, primitivismul și existența lor lipsită de apărare. Într-adevăr, fără demagogie sau estetism.

Ceea ce urmează să vă spun nu este o invenție a posteriori, nici o falsă amintire. Sunt sigur că am trecut de la o fotografie la alta cu o emoție care, la un moment dat, s-a transformat în neliniște. Ce-i cu tine? Ce oare din aceste imagini ți-ar putea justifica neliniștea?

Chiar de la primele fotografii recunoscusem poienile în care se ridicau Nueva Luz și Nuevo Mundo – nu se împliniseră încă trei ani de când fusesem acolo – și, când am văzut o imagine panoramică a celei de a doua localități, memoria mi-a redeșteptat îndată senzația de catastrofă pe care am trăit-o la aterizarea acrobatică de care am avut parte în acel loc, într-o dimineață, cu un Cessna al Institutului de Lingvistică nevoit să ferească liota de copii machiguengas. Mi s-a părut chiar că recunosc unele chipuri de bărbați și de femei cu care am stat de vorbă, ajutat de domnul Schneil. Și totul a devenit certitudine când, într-o altă fotografie, l-am văzut, cu burta umflată și cu aceiași ochi vioi cu care îl păstrasem în amintire, pe copilul cu gura și cu nasul mâncate de uta, ulcerația facială atât de obișnuită în Peru. arăta aparatului de fotografiat, cu aceeași inocență și naturalețe cu care o făcuse și în fața noastră, colții, cerul gurii și amigdalele care îi dădeau un aer de fiară misterioasă.

Fotografia pe care o așteptam încă de la intrarea în galerie a apărut printre ultimele. De la prima privire se putea observa că acea comunitate de femei și bărbați așezați în cerc, în stil amazonian – asemănător întrucâtva celui al orientalilor: cu picioarele încrucișate sub șezut și cu trunchiul drept – și scăldați într-o lumină care începuse să scadă, un amurg care se îngemăna cu noaptea, era într-o stare de concentrare hipnotică. nemișcarea era absolută. Toate privirile se orientau, ca razele unei circumferințe, spre punctul  central, o siluetă masculină care, stând în picioare în mijlocul cercului de machiguengas magnetizați de ea, vorbea gesticulând. am simțit cum mă trec fiorii. M-am gândit atunci: „Cum a izbutit Malfatti ăsta, cum a făcut de l-au lăsat să…?” M-am aplecat și m-am apropiat de fotografie cât mi-a fost cu putință. M-am uitat îndelung la ea, am mirosit-o, scrutând-o cu privirea și cu imaginația până mi-am dat seama că fata se ridicase de la măsuță și se îndrepta spre mine, intrigată.

Făcând un efort ca să mă liniștesc, am întrebat-o dacă fotografiile sunt de vânzare. Nu, credea că nu. Erau ale editurii Rizzoli, care, după cât se pare, urma să le publice într-o carte. am rugat-o să mă pună în legătură cu fotograful. Din păcate, nu mai era posibil:

 – Il signore Gabriele Malfatti è morto.

A murit? Da, de febră. un virus contractat acolo, în junglă, forse. Săracul de el! Fusese fotograf la reviste de modă, lucrase pentru Vogue și Uomo, fotografiind modele, mobile, bijuterii, rochii. Își petrecuse viața visând să facă ceva deosebit, ceva original, cum a fost acea călătorie în Amazonia. Iar când, în cele din urmă, reușise s-o facă și avea să apară și o carte cu rezultatul muncii lui, s-a prăpădit! Și acum îi dispiaceva, dar e ora del pranzo și trebuie să închidă.

I-am mulțumit. Înainte de a ieși ca să mă înfrunt cu minunile și cu hoardele de turiști din Florența, am mai aruncat o ultimă privire fotografiilor. Da. nu e nici un dubiu. Un povestaș!

 

Povestașul

 


Cartea Povestașul poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

3,7 rating based on 4.305 ratings (all editions)

ISBN-10: 6067797399
ISBN-13: 9786067797398
Goodreads: 56236085

Author(s): Publisher: Humanitas Fiction
Published: 12//2020

Construit, la fel ca Mătușa Julia și condeierul, pe două planuri, Povestașul (1987) este romanul unui scriitor frământat de rostul lui și al ficțiunii în genere. Amintirile naratorului despre un coleg din tinerețea universitară, atras irezistibil de o cultură amazoniană, alternează cu povestirile pline de poezie ale unui povestaș, personaj enigmatic, depozitar al memoriei colective și garant al unei mici comunități pierdute în selva peruviană. Confluența finală a celor două planuri dezvăluie secreta lor unitate și nevoia absolută de ficțiune a omului, de la individul societăților primitive până la exponentul culturilor occidentalizate. O carte-simbol despre nevoia noastră de real magic.
 

Fragmentul zilei – 24 ianuarie 2021: Povestașul – Mario Vargas Llosa

Alte titluri Humanitas.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii