Fragmentul zilei – 24 octombrie 2020: Ziua Ajustării – Chuck Palahniuk

Tot ce trebuie să faci e să te apleci și să smulgi pastila de pe podea. Doar chestia asta rapidă și dezgustătoare. Să-ți arunci pastila în gură și să o înghiți și totul va fi în regulă. Mai bine decât în regulă, totul va fi perfect. O perfecțiune pe care nici nu ți-o poți imagina.

Așa s-a petrecut, privind retrospectiv, Ziua Ajustării pentru Jamal. Și acum iată-l întorcându-se la locul… nu al crimei, ci al triumfului său. În sediul parlamentului oamenii de serviciu curățaseră sângele pentru că nu își puteau imagina altă variantă. Văduvele plângeau undeva, dar morții nu erau morții lui Jamal. Văduvele nu se puneau, nu se comparau cu văduvele și mamele care ar fi jelit dacă s-ar fi declarat războiul și întreaga lui generație ar fi fost trimisă la o execuție în masă organizată de birocrați.

Un bărbat care reprezenta neamul său stătea în față în încăperea aceea grandioasă. Toată lumea avea un exemplar din cartea albastră/neagră și toată lumea zâmbea. Legea nu o spunea, dar deținerea unui exemplar al cărții peste tot în public și tot timpul era motivată de ceva mai înfricoșător decât legea.

Cu găurile de gloanțe din picturi nu mai aveau ce face. Nici cu găurile făcute de gloanțele ricoșate din coloanele și plăcile de marmură. Detalii la care viitorii turiști aveau să se minuneze și pe care aveau să le fotografieze. Puținii senatori rămași alergau în toate părțile, îndeplinind ordinele tuturor. Acei bărbați bătrâni arătau sfrijiți, măcinați la nivel celular. Unul dintre ei avea o cicatrice crestată în partea de sus a urechii. S-a apropiat, înclinându-se și târând picioarele, și a așezat un dosar pe biroul lui Jamal, apoi s-a îndepărtat, tot înclinându-se.

Bărbatul de la pupitru s-a aplecat deasupra unui microfon și a anunțat:

 – Prima problemă pe ordinea de zi…

Căldura camerelor de televiziune îl învăluia.

Parcă la comandă, Jamal s-a ridicat, ținând cartea Talbott deschisă în ambele mâini, și a început să citească cu voce tare:

 – Legea numărul unu, articolul întâi al Declarației de Interdependență…

Peste sală s-a lăsat liniștea și el a continuat. Jamal a îndrăznit să privească în sus și a scrutat fețele de la balconul spectatorilor. Timpul s-a dilatat până la eternitate. Tăcerea aștepta. A căutat printre fețe o anumită femeie. Printre fețele care așteptau și priveau. Și acolo unde stătuse el în Ziua Ajustării, exact acolo stătea femeia, mult deasupra lui.

Abia atunci Jamal s-a întors la carte și și-a reluat lectura:

 – Toate persoanele obligate să renunțe la proprietățile imobiliare și să se strămute în patria corespunzătoare trebuie să fie despăgubite cu o proprietate egală sau mai mare decât cea părăsită…

Zâmbetul ei radia, coborând deasupra lui. Cu o privire cât se poate de mândră, mama lui era acolo.

Oamenii văzuseră noii bani la televizor: bucăți de plastic destul de aspre la atingere și prea rigide pentru a fi îndoite. Culorile: combinații intense de roșu cu albastru sau galben cu mov. Oficial, ordinul îi numea talboți, dar toată lumea îi știa sub numele de „piei”. Umbla zvonul că primele tranșe fuseseră recoltate și, cumva, manufacturate din pielea întinsă și înălbită luată de la persoanele executate. Oamenii păreau să trăiască o bucurie isterică gândindu-se la asta.

În loc să se sprijine pe valoarea aurului, pe încrederea totală în guvern sau altceva de felul ăsta, acești bani se sprijineau pe moarte. Sugerau în permanență că neputința de a accepta noua monedă și de a-i respecta valoarea nominală putea face din omul respectiv o țintă. Niciodată nu s-a declarat așa ceva, nu oficial, dar mesajul era afișat permanent la televizor și pe panourile stradale: „Vă rugăm să raportați orice persoană care nu respectă talbotul”. Bancnotele își păstrau valoarea nominală timp de un anotimp, dar se decolorau mai repede la o lumină puternică și cel mai repede la lumina soarelui. Valoarea unei bancnote decolorate scădea cu atât mai mult cu cât semnele de pe margini deveneau mai ilizibile. Dar chiar și când pielea se decolora, devenind doar o bucată de plastic albicios și cam opac, nu foarte diferită de un pergament dreptunghiular înălbit sau o piele de miel, alimentând zvonurile că fiecare dintre ele era un suvenir scalpat de la vreun crainic de televiziune sau de la vreun profesor universitar, chiar și când pieile deveneau cartonașe albicioase anonime, tot mai aveau o mică valoare. Aceste foi șterse, cărora cei mai mulți le spuneau „blancuri”, puteau fi înapoiate guvernului în schimbul unei mici sume primite drept compensație. Copiii le adunau din coșurile de gunoi, iar oamenii fără adăpost le strângeau din canal ca pe dozele de aluminiu sau sticlele duse la reciclare. O sută de blancuri valorau cât o bancnotă de cinci talboți, deci ele erau echivalentul unei monede de cinci cenți de pe vremuri. Suficient pentru a-i motiva pe copii să le recupereze în continuare.

Neamurile care de atâta vreme pătrunseseră tot mai adânc și mai adânc în societate, om după om, ca niște rădăcini pivotante, ajunseseră să formeze lanțuri lungi, care se întindeau prin toate grupurile sociale. Acum aceste rețele de bărbați erau folosite pentru a inunda noua societate cu moneda ei.

Bărbatul aflat deasupra lui, Garret Dawson, i-a dat lui Charlie o cutie de carton cu o sută de mii de talboți și i-a spus să cheltuiască atât cât poate, apoi să-i dea restul bărbatului de sub el, împreună cu aceleași ordine. Charlie și-a cumpărat o cravată și s-a gândit să păstreze restul banilor, dar a doua zi Garret a venit la el cu o altă cutie, iar în a treia zi cu a treia. În tot acest timp talboții se decolorau infinitezimal, astfel că bunul-simț l-a silit pe Charlie să înceapă să îi dea mai departe următorului om din lanț, care a cheltuit cât a putut și i-a dat restul următorului. În felul acesta banii circulau de sus în jos în interiorul fiecărui neam, făcându-i pe acești bărbați mai bogați decât și-ar fi putut imagina vreodată, făcându-i bogați pe oamenii pe care îi cunoșteau, făcându-i înstăriți pe oamenii care îi cunoșteau pe acești oameni bogați și făcându-i să o ducă binișor pe cei care îi cunoșteau pe cei de dinainte, și astfel noua economie a început să funcționeze și să se stabilizeze singură.

Noii bani se revărsau în jos. Curgeau de la om la om.

Ziua Ajustării


Cartea Ziua Ajustării poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,2 rating based on 7.702 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9789734682072
Goodreads: 54590269

Author(s):Publisher: Polirom
Published: 7//2020

Oamenii răspîndesc vestea pe la colțuri, și numai celor în care au încredere: Ziua Ajustării se apropie. Au aflat dintr-o celebră cărticică-manifest. Acum sînt pregătiți. În acest roman de un umor caustic, primul după mai mulți ani, Chuck Palahniuk face ce știe el mai bine: o critică usturătoare la adresa absurdităților din societatea americană de astăzi. Politicieni bătrîni și corupți pun la cale o soartă cruntă pentru tinerii bărbați ai țării, muncitorii visează să-i anihileze pe bogați, în vreme ce profesorii expun la cursuri teorii care anunță un viitor fără speranță. Și, pe un site din ce în ce mai popular, un proiect macabru adună semnături în fiecare zi. Pentru că, atunci cînd Ziua Ajustării va veni, nu mai încape îndoială: extremismul, presa faptului alternativ și teoriile conspiraţiei ce bîntuie societatea astăzi își vor fi arătat roadele înspăimîntătoare.

„O parodiere a numeroaselor absurdități din societatea noastră” (New York Post)
 


Fragmentul zilei – 24 octombrie 2020: Ziua Ajustării – Chuck Palahniuk

Alte titluri Polirom.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii