Fragmentul zilei – 26 aprilie 2020: Întoarcere în secolul 21 – Ioana Pârvulescu

Partea orientală a Bucureștiului, cândva bogat etalată pe străzi comerciale. pline de ghiocei și mărțișoare la început de primăvară, de covoare și de pepeni „di Brăila“ în luna lui gustar, de bragă, alviță și covrigi cam tot anul, de strigătele pitorești ale iaurgiului, ale geamgiului și ale florăreselor – poeme într-un vers ale căror sonorități erau astfel gândite încât să te ajungă din urmă pretutindeni, de parcă ar fi fost amplificate și multiplicate prin cine știe ce scamatorie vocală – acest orient ambulant, vesel, la vedere, a renăscut astăzi, în Bucureștiul blocurilor cenușii. Se arată însă numai în forme pervertite, mohorâte, ascunse și lipsite de farmec. În fiecare zi sună cineva la ușă, ca să-ți vândă sau, mai precis, ca să te convingă, să te oblige să cumperi ceva de care nu ai nici o nevoie. Misiți fără haz recită ca elevii din clasele primare niște texte seci, reci, lipsite de vino-ncoa’ și bântuie de la o ușă la alta, plictisiți de propriul zâmbet.

Lucrez destul de mult acasă, așa că prind viața blocului în întregul ei. Și recunosc de la început că n-am fost pregătită pentru meseria asta specială care e trăitul la bloc. Am crescut într-o casă, fie ea și foarte veche, cu pod și pivniță, povești de familie și, vai, igrasie. Cărțile care m-au format aveau în paginile lor toate tipurile de locuințe imaginabile, cu excepția blocurilor: case vechi sau noi, maghernițe de mahala sau albe vile exotice cu patio, cabane, corturi, wigwamuri, colibe de negri, intime locuințe Biedermeier, cabine de vapor, castele franțuzești cu grădini simetric aranjate și castele englezești bântuite de stafii, cu grădini sălbatice și largi peisaje aflate la răscruce de vânturi, ba chiar și vreun apartament „bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie“, în care e „o masă fără picioare, la mijloc“. Eram așadar gata să înfrunt oricând atacuri ale bandiților, întâlnirea cu o fantomă, să suport bârfa femeilor dintr-un mic oraș de provincie sau furtunile de pe ocean, persecuțiile unui stăpân nemilos sau avansurile unui curtean frivol din suita regelui Franței, uneltirile cardinalilor sau viața pe o insulă pustie, după un naufragiu, eram gata să rezolv o crimă numai printr-un lung lanț de deducții, să fug de-acasă cu o plută pe Mississippi sau să străbat pe cal Munții Stâncoși. Eram pregătită, la nevoie, chiar să înot în propriile mele lacrimi și să ies cu bine la mal.

Viața însă m-a scutit până acum de toate acestea și m-a pus în fața întâlnirii cu singurul lucru pentru care cărțile nu mă pregătiseră: banalul cotidian al vieții de bloc. Ușa mea nu are vizor, geamlâc sau sonerie. E o ușă care se deschide, teoretic, numai pentru prieteni, dar practic și mult mai des pentru diverse operațiuni financiar-statistic-comerciale. Bătăile în ușă, mai discrete sau mai agresive, după temperament, se fac auzite zilnic, de pe la 8 dimineața și până pe la 10 seara. În genere înainte de ora 9, vin taxele. Mă trezesc din vis niște ciocănituri viguroase, ca ale destinului însuși. „Lumina!“ aud o voce și deschid, buimăcită de somn. „Ionescu Anton?“ mă întreabă, imperturbabilă, de fiecare dată, doamna cu chitanțele, provocându-mi o criză de identitate. E numele ex-ex-proprietarului, aflat de mult într-o lume mai bună. La început răspundeam analitic, acum răspund sintetic: Da. (Recunosc, vina e a mea.) Urmează o cifră la care trebuie să pun patru zerouri ca s-o înțeleg, ceea ce nu e un lucru simplu, înainte de cafea. Altă zi, alte bătăi în ușă, abia audibile: „Gazele!“. Altă dată „Poșta!“ cu un plic door to door. Altă dată administratoarea, pentru că am uitat să-i pun în cutia poștală bilețelul cu cota de apă, care trebuie citită la sfârșitul fiecărei luni de pe apometru. Foarte des, seara târziu, când „n-aș vrea ca nime-n ușa mea să bată“ și-mi pierd timpul, eminescian, „cu dulci nimicuri“, apar colocatari de la diverse etaje, care imploră arghezian: „Deschide, vecină!“ Dar nu aduc nici mană, nici otravă, ci vin cu tot felul de tabele pentru aprobări, care trebuie semnate în câte patru exemplare, cu seria și numărul de buletin cu tot. Sâmbăta la prânz, la întrebarea „Cine e?“ răspund glasuri prietenoase: „Eu, Florin.“ „Eu, Costi.“ „Eu, Nicu.“ Nu cunosc, răspund și eu de dincoace de ușă, iar atunci vine explicația: „Sunt băiatul de la cazane.“ Am înțeles cu timpul că e un eufemism pentru „gunoier“. Se întâmplă cu mare exactitate, în fiecare sâmbătă, un eveniment trist sau vesel, în solidara comunitate a gunoierilor, înmormântare, nuntă, botez și e nevoie de un mic ajutor. Periodic, apar niște individe cu sticle pline cu un lichid urât mirositor, de la dezinsecție. Când le răspund că n-am gândaci și țin la asta, îmi întorc spatele ofensate. Până aici fac față cu bine, am deja un oarecare antrenament.

Surprizele pline de capcane nu lipsesc însă de la ușa blocului și vin perechi-perechi. Într-o zi au venit doi elevi, cred, atât de slabi și de palizi, că păreau să se prăbușească la ușă: vindeau cuțite! Am cumpărat la un preț pipărat, din compasiune, un cuțit cu zimți, al cărui mâner s-a rupt când am încercat să tai cu el o bucată de cașcaval. Odată au bătut la ușă două studente de la nu știu ce secție a nu știu cărei facultăți și au început să pună tot felul de întrebări bizare și indiscrete la care pretindeau răspuns cu un ton de comandant de oști. Când nu l-au primit, oricum, nu pe cel scontat, au plecat de tot, n-au mai încercat la alte uși. Altă dată am cumpărat așternuturi de la niște doamne care le vindeau destul de convenabil. La primul spălat au devenit inutilizabile: s-au crâmpoțit, părți întregi au părut să se dizolve în apă. Nu mai văzusem așa ceva. Am încercat să folosesc resturile pe post de cârpe de praf, dar nici pentru asta nu erau bune, nu aspirau praful și zgâriau mobila. La o lună după incident m-a oprit pe stradă, pe lângă hotelul București, o altă pereche de vânzătoare, cu exact același fel de așternuturi. M-am bucurat: am început să le povestesc experiența mea recentă, cu acest tip de marfă pe care îl vindeau, dar, deși am fost cât se poate de politicoasă, au luat-o din loc cu o nejustificată grabă.

N-am avut mai mult noroc când m-am lăsat convinsă de bilețelele-reclamă din cutia poștală. Într-o zi, când mă durea o măsea, am găsit reclama unui cabinet dentar dotat cu aparatură „ultramodernă“ etc., etc. Cabinetul era foarte aproape, așa că, mânată de durere, m-am dus. Într-adevăr, strălucea de curățenie, scaunul era de o comoditate incredibilă, se ridica și cobora la o simplă apăsare de buton. Dar tinerei dentiste astfel utilate îi tremura mâna atât de tare, încât nu-mi venea să deschid gura, iar durerea de măsea mi-a dispărut… ca-n Caragiale. Înainte de a continua, mi-a spus prețul unei plombe și, drăguță, mi-a precizat că pot reveni, dacă doresc. N-am dorit. Aș fi fost doar curioasă ce s-a ales de cariera ei. Altă dată – locuiam în altă parte și era, atunci, prima mea experiență de viață la bloc – aflată, tot așa, la ananghie, am apelat la „o firmă“ de instalatori din Drumul Taberei, care lăsase fluturași convingători în cutiile noastre poștale. Eram sătulă să-l chem pe nea’ Vasile din blocul nostru, pe care-l foloseau toți, dar care cerea niște prețuri de 5 stele. (E drept, accepta rate!) Am sunat deci la firma din Drumul Taberei, compusă, cred, din doi inși, au venit amândoi și mi-au oferit un spectacol splendid de tip „Stan și Bran-instalatori“. Se chinuiau și se străduiau îngrozitor, le curgeau sudorile pe față de-ți era mai mare mila, se înlocuiau unul pe altul cu o lipsă de inspirație uluitoare, punându-mi în pericol toate instalațiile de la baie. La televizor erau seratele muzicale ale lui Sava, care durau trei-patru ore și tot atât a durat efortul fără rost al instalatorilor. Au lăsat în urmă un adevărat dezastru, așa că iar l-am chemat pe nea’ Vasile, care a zâmbit subțire, mi-a reparat stricăciunea într-un sfert de oră și mi-a prezentat nota de plată 5 stele.

Între timp mi-am terminat ucenicia la bloc, l-am recitit pe Cărtărescu și mă simt mult mai pregătită pentru un asemenea soi de viață. Vesel ca un desen animat.

Intoarcere In Secolul 21


Cartea Întoarcere în secolul 21 poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 26 aprilie 2020: Întoarcere în secolul 21 – Ioana Pârvulescu

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.