Fragmentul zilei – 27 aprilie 2020: Coco Chanel – Edmonde Charles-Roux

Ponteils nu numără decât trei locuințe atât de perfect integrate în peisajul din jur, încât par născute din adâncurile pământului. Acele acoperișuri din plăci înclinate, abrupte, pe jumătate năruite, pe care se agață și se înnegrește mușchiul, zidurile acelea de o rusticitate masivă, toate, ziduri și acoperișuri, făcute din aceeași piatră urâtă și parcă metalizată – un șist cioplit în lamele fine și tăioase ca briciul – ce au oare de adăpostit? Animale sau oameni? Greu de spus. În fundul văii, torenți minusculi se umflă la cea mai mică ploaie și seacă la prima rază de soare. De unde vin? Unde se duc? Dar la ce bun s-o știm? Nimic nu duce nicăieri, nimic nu trece prin acel cătun. Drumul se oprește acolo și se poticnește de o clopotniță înaltă, ridicată ca un far deasupra valurilor colinelor. De ce acea biserică? Pentru care credincioși? Populația unui mare burg nu ar ajunge s-o umple… Atunci ce caută acolo, în singurătatea aceea?

Dacă vom privi prin ușile lăsate deschise, dacă vom surprinde în interiorul caselor urmele unei vieți străvechi – șuri lungi și întunecoase în care atârnă căpestre, grape vechi, șarete răsturnate, cenușii de praf și înălțând spre spărturile din acoperișuri oiștile goale și masive ca niște mașinării de război – rămânem nedumeriți. Un trecut glorios ne privește drept în față. Misterele vieții țărănești. Ce fapt s-o fi întâmplat oare, care să justifice un asemenea abandon? Aidoma acelor trulli din Puglia, sau nurage din Sardinia, cu încăperile lor fortificate și galeriile secrete, evocăm în fața acestor clădiri adormite tot ce a conceput omul mai misterios.

Nu sunt totuși decât niște austere ferme din zona munților Cévennes, împreună cu amintirile îndărătnice, rezistând abandonului, ale unor vremuri în care acest pământ trăia, iar oamenii trăiau de pe urma lui.

Sunt departe acum acele vremuri. E un veac de când a început exodul, iar pădurea care încingea cătunul pe câteva mii de hectare, pădure de castani prețioși precum pâinea, a început să se rărească până ce n-a mai alcătuit decât o împrejmuire desfundată.

Castana… Ea asigura odinioară prosperitatea celor din Ponteils. Se trăia de pe urma ei, oamenii o vindeau, o mâncau dimineața, la amiază și seara. Era aliment și monedă. În vatră stătea la foc o oală de lut – sfârleaza – în care fierbea încet porția familiei. Pe grătare se uscau fructele din care, iarna, se hrănea șeptelul. Iar când sosea momentul arendelor și al târgurilor, și când urcau dinspre reședințele provinciilor arendașii veniți să-și ceară dreptul, erau plătiți în kilograme de castane.

În primele zile ale lui octombrie, începea un du-te-vino a tot ce era vehicul pe roți la Ponteils, șarete, cotigi, încărcate ochi cu saci marcați cu inițialele proprietarilor. F pentru Fraisse… C pentru Causse… V pentru Vidal. Inițiale trasate cu șablonul. Căci trebuia să se lucreze repede. Recolta trebuia vândută în întregime înainte ca vânzările să încetinească, iar cursul să scadă sub prețul de cost.

Atunci urca zvon mare dinspre pădure, un necontenit zumzăit de voci.

În anii de belșug, atunci când pădurea de castani părea că se năruie sub povara roadelor, fermierii închiriau și până la treizeci de cai pentru a asigura o legătură mai rapidă cu târgurile din vale. Căci nu exista nici măcar un singur cal acolo, sus. Rar de găseai câte un catâr, și chiar și acela… Cu toate astea, erau zilele îmbelșugate ale cătunului Ponteils, vârsta lui de aur.

La vremea aceea, o săliță și un chioșc micuț, singurul loc de întâlnire al țăranilor din partea locului, nu se goleau niciodată. Cârciuma  unde se vindea vin, mesele lungi, băncile înguste… Întreaga viață a cătunului se concentra acolo, între cei patru pereți ai unei case pe care temelia de o soliditate ciclopică o deosebea de celelalte locuințe. Deasupra ușii, săpate în piatra ușorului boltit, două inițiale – A.B. – cele ale primilor ocupanți ai casei, familia Boschet, și o dată – 1749 – cea a construcției, care marca de asemenea anul în care începuse prosperitatea cătunului. Însă abia în primii ani ai secolului al XIX-lea, în epoca de avânt a negoțului cu castane, acea cinstită casă țărănească s-a transformat în cârciumă.

Acolo s-au așezat la mese fermieri însetați, zilieri angajați ca să ajute la strânsul castanelor, împletitori de coșuri în căutare de comenzi, negustori ambulanți veniți de la oraș ca să-și vândă marfa, și, fie vară, fie iarnă, cei pe care îi reținea la Ponteils cultivarea pământului, bogata mână de lucru familială, băieți, bărbați de toate vârstele, tăietori de lemne, păstori, crescători de viermi-de-mătase, și apoi, adunați lângă vatră, cam tremurând din încheieturi, stând cu picioarele ușor îndepărtate, bătrânii dintotdeauna, cu mâinile lor noduroase. Cârciuma… domina zări fără sfârșit. Mersul la cârciumă însemna întâlnirea cu viața, cu zgomotul, cu ecoul a ceea ce se petrecea prin alte părți. Se mai găsea acolo și câte o ocazie de măritiș. Căci tații de familie…

 – Îl cunoști pe băiatul meu…

Într-adevăr, la cârciuma aceea trebuiau să se ducă. Unde ar mai fi discutat ei pe îndelete despre viitorul copiilor? Acolo, în prezența preotului Noé Roure, se bătea palma, iar lucrul acesta angaja mai mult decât un contract. Apoi se stropea înțelegerea. Și de ce să mai caute în altă parte un martor? Era mereu același, cârciumarul, care își îndeplinea rolul în zilele de botez, de nuntă sau de îngropăciune. Și asta fără să se lase rugat. Experiența învățându-l că, odată ceremonia isprăvită, familiile… Setea… Așa că, lăsându-și nevasta să umple stacanele, se ducea cu pas întins până la biserică, pentru a scrie cu o mână nesigură cele șase litere ale numelui său în partea de jos a actelor: Chanel Joseph, cârciumar, născut la Ponteils, în 1792.

Nu există vreun nume mai des întâlnit decât al său în registre. Chanel Joseph, cârciumar. Străbunicul lui Gabrielle. Se pare că, odată căsătorit, era găsit la biserică la fel de des ca la tejghea.

Mai înainte, ca atâția alți țărani din regiune, fusese, la vremea tinereții, zilier și totodată meșteșugar, când încălțând greii saboți cu zimți pe talpă pentru a decoji la sol castanele unui vecin, când, `n timpul lungilor șezători de iarnă, muncind în casa unei perechi tinere ca să cioplească din lemnul adus din pădure patul, dulapul sau alte diverse obiecte casnice.

Coco Chanel


Cartea Coco Chanel poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,8 rating based on 1.336 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786066090322
Goodreads: 18331587

Author(s): Publisher: Rao
Published: //2011

Misterioasa pentru apropiati, inversunata sa stearga orice urma a trecutului, a originilor ei, a familiei insesi, Gabrielle Chanel a fost de-a lungul intregii existente o femeie in afara tiparelor, o persoana in afara normelor intr-o societate conformista, si poate ca nu trebuie sa cautam altundeva secretul prodigioasei ei reusite.

Edmonde Charles-Roux, editoarea revistei Elle si laureata a premiului Goncourt, a fost nevoita sa faca ordine si curatenie intr-o intreaga viata de minciuni sau de marturisiri subtil travestite, pentru a ne-o arata pe fetita unor negustori ambulanti din Cevennes, nascuta din intamplare la Saumur; pe orfana uitata intr-o manastire din Corrsze, pe mica eleva interna la calugaritele din Moulins, care avea sa devina curand „poseuse“, figuranta intr-o cafenea frecventata de garnizoana, unde canta „Qui qu'a vu Coco dans l'Trocadero?“.

Prin aceasta cariera agitata, Edmonde Charles-Roux povesteste viata unei femei unice, trasand totodata cronica a saptezeci de ani din secolul XX.

Acest portret al unei celebre necunoscute este mult mai mult decat un portret: este epopeea unui roman trait si a unei existente romanesti.
 


Fragmentul zilei – 27 aprilie 2020: Coco Chanel – Edmonde Charles-Roux

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.