Fragmentul zilei – 26 august 2020: Cuore – Edmondo de Amicis

Prima zi de școală

luni, 17

Astăzi este prima zi de școală. Au trecut ca prin vis cele trei luni de vacanță la țară! Mama m‑a condus în această dimineață la Secția Baretti pentru a mă înscrie în clasa a treia elementară, însă eu mă gândeam la vacanța petrecută la țară și mergeam fără pic de chef.

Toate străzile forfoteau de copii; cele două prăvălii ale librarilor erau ticsite de tați și mame care cumpărau ghiozdane, serviete și caiete, iar în fața școlii se îmbulzea atâta lume, încât portarului și gardianului municipal le era greu să țină ușa deschisă.

Lângă ușă, am simțit că cineva mă atinge pe umăr: era învățătorul meu dintr‑a doua, mereu vesel, cu părul roșcat și ciufulit, care îmi spuse:

 – Așadar, Enrico, iată‑ne despărțiți pentru totdeauna!

O știam și eu prea bine, dar totuși m‑au mâhnit cuvintele acelea. Am intrat cu mare greutate. Doamne, domni, femei din popor, muncitori, ofițeri, bunicuțe, servitoare, toți cu copiii de mână și cu certificatele de promovare în cealaltă, umpleau încăperea de la intrare și scările și făceau un zgomot surd, de părea că intraseră într‑un teatru.

Am revăzut cu plăcere încăperea aceea mare de la parter, cu ușile celor șapte clase, unde mi‑am petrecut vreme de trei ani aproape fiecare zi. Era lume multă, învățătoarele plecau și veneau. Învățătoarea mea de la clasa întâi ciclul superior mă salută din ușa clasei și îmi spuse:

 – Enrico, tu înveți la etajul de sus, anul acesta; nu te voi vedea nici măcar în treacăt! – și mă privi cu tristețe.

În jurul directorului erau femei, toate îngrijorate, pentru că nu mai era loc și pentru copiii lor, și mi s‑a părut că el avea barba puțin mai albă decât anul trecut. I‑am găsit pe băieți înalți, dolofani.

La parter, unde se făcuseră deja repartițiile, erau copii din primele clase de la ciclul inferior care nu voiau să intre în clasă și se arătau îndărătnici precum măgărușii, trebuia să‑i bagi înăuntru cu forța; și unii fugeau din bănci; alții, văzându‑i pe părinți că pleacă, începeau să plângă, iar aceștia erau nevoiți să se întoarcă să‑i mângâie sau să‑i ia înapoi, iar învățătoarele ajunseseră la disperare.

Fratele meu mai mic a fost admis în clasa învățătoarei Delcati; eu, la învățătorul Perboni, sus, la etajul întâi. La ora zece eram toți în clasă: cincizeci și patru, doar cincisprezece sau șaisprezece dintre colegii mei dintr‑a doua, printre care Derossi, cel care ia întotdeauna premiul întâi.

Gândindu‑mă la pădurile, la munții unde mi‑am petrecut vara, școala mi s‑a părut atât de mică și de tristă! Mă gândeam din nou la învățătorul meu dintr‑a doua, atât de bun, care râdea mereu cu noi, mic de statură, că părea un coleg de‑al nostru, și îmi părea rău să nu‑l mai văd în clasă, cu părul său roșcat și ciufulit.

Învățătorul nostru este înalt, fără barbă, cu părul cărunt și lung și are o cută dreaptă pe frunte; are vocea gravă și se uită țintă la noi toți, unul după altul, parcă ar vrea să ne citească gândurile; și nu râde niciodată.

Eu îmi spuneam în sinea mea: „Iată‑mă în prima zi de școală. Mai sunt încă nouă luni. Câte teme, câte examene lunare, câtă trudă!” Chiar simțeam nevoia să o găsesc pe mama la ieșire și am alergat să‑i sărut mâna. Ea îmi spuse:

 – Curaj, Enrico! Vom învăța împreună.

Și m‑am întors acasă bucuros. Dar nu‑l mai am pe învățătorul meu, cu zâmbetul acela binevoitor și vesel, iar școala nu mi se mai pare frumoasă ca altădată.

 

Învățătorul nostru

marți, 18

Și noul meu învățător îmi place, după această primă dimineață. Pe când intram în clasă, în vreme ce el se așezase deja la locul său, apărea din când în când în ușa clasei câte unul din școlarii săi de anul trecut, pentru a‑l saluta; apăreau, îl salutau și treceau:

 – Bună ziua, domnule învățător.

 – Bună ziua, domnule Perboni.

Unii intrau, îi atingeau ușor mâna și fugeau. Se vedea că țineau la el și că ar fi vrut să se întoarcă la el.

El răspundea:

 – Bună ziua – strângea mâinile ce i se întindeau; dar nu se uita la niciunul, la fiecare salut rămânea serios, cu cuta sa dreaptă pe frunte, întors spre fereastră, și privea acoperișul casei din față, și, în loc să se bucure de acele saluturi, părea că suferă.

Apoi se uita la noi, pe rând, atent. În timp ce dicta, coborî să se plimbe printre bănci și, văzând un băiat care avea toată fața plină de bășicuțe roșii, se opri din dictat, îi luă fața în mâini și îl privi; pe urmă îl întrebă ce avea și îi puse o mână pe frunte ca să vadă dacă era fierbinte.

În momentul acela, un băiat din spatele său se sui pe bancă și începu să se strâmbe. El se întoarse numaidecât; băiatul se așeză brusc la loc și rămase nemișcat, cu capul plecat, așteptând pedeapsa. Învățătorul îi puse o mână pe creștet și îi spuse:

 – Să nu mai faci niciodată.

Altceva nimic. Se întoarse la catedră și termină dictarea. După ce a terminat, ne privi o clipă în tăcere; apoi spuse foarte încet, cu vocea sa gravă, dar blândă:

 – Ascultați. Vom petrece un an împreună. Să încercăm să‑l petrecem bine. Învățați și fiți cuminți. Eu nu am familie. Voi sunteți familia mea. Anul trecut o mai aveam încă pe mama: a murit. Am rămas singur. Nu vă mai am decât pe voi pe lume, nu mai am alt sentiment, alt gând, decât pentru voi. Voi sunteți ca și copiii mei. Eu vă iubesc, trebuie să mă iubiți și voi. Nu vreau să pedepsesc pe nimeni. Arătați‑mi că sunteți băieți cu suflet; clasa noastră va fi o familie, iar voi veți fi mângâierea mea și mândria mea. Nu vă cer să‑mi făgăduiți prin vorbe; sunt sigur că, în sufletul vostru, deja mi‑ați spus da. Și vă mulțumesc.

Chiar atunci intră portarul să anunțe terminarea orelor. Am ieșit toți din bănci într‑o liniște deplină. Băiatul care se suise pe bancă se apropie de învățător și îi spuse cu un ușor tremur în glas:

 – Vă rog să mă iertați, domnule învățător.

Învățătorul îl sărută pe frunte și îi spuse:

 – Du‑te, băiete.

 

O nenorocire

vineri, 21

Anul școlar a început cu o nenorocire. Mergând la școală, în această dimineață, îi repetam tatei spusele învățătorului, când am văzut că strada era plină de lume, care se înghesuia în fața intrării în Secția Baretti. Tatăl meu spuse numaidecât:

 – O nenorocire! Anul începe prost!

Intrarăm cu mare greutate. Încăperea spațioasă de la parter era ticsită de părinți și băieți, pe care învățătorii nu izbuteau să‑i bage în clase, și toți se întorseseră spre biroul directorului, iar cineva spunea:

 – Bietul băiat! Sărmanul Robetti!

 

Cuore


Cartea Cuore poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 26 august 2020: Cuore – Edmondo de Amicis

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.