Zadarnic Mini, pe scaunul înalt, sculptat din nuc masiv, îmbrăcat cu gobelinuri vechi zadarnic sta cu pălăria pe cap, cu mănușile alături, dreaptă statuie a mustrării.
Lina, buna Lina nu se ocupa deloc de ea. Avea aerul acela serios care îi curma trei dungi pe fruntea mică și îi scotea botul la iveală. Aerul de a fi „la treabă”, cum zicea Mini. Dacă nu ar fi avut uneori aerul acela, doctorița Lina, în alte privințe, ar fi fost cu totul lipsită de orice prestigiu personal sau doftoricesc. Forma ei de pămătuf simpatic, gâtul scurt și gras, bustul scurt și gras, pântecul rotunjor, fața urâtă, desigur: cu ochii mici și miopi, fără culoare, cu tenul stricat, nasul bun, turtit puțin la vârf și gura lată pe dinți ce nu se arătau, dești țepeni la spart alune, acest tot, nu era defel impunător. Dar Lina azi avea aerul acela „la treabă” și nu-și aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase, că se vor întoarce în seara aceea, de la țară, devreme.
„Devreme” – nu se mai putea. După 6, în august, și nu se vedea încă nicio pregătire; dimpotrivă, erau cauze puternice de întârziere. Mini nu vroia să se sperie pe ea singură, altfel și-ar fi spus: „E poate chiar caz de amânare! De înnoptat acolo!… Brrrr!…”
De aceea își adresa în minte mici discursuri, monologuri ale plictiselii, nu prea violente sau zgomotoase, pentru că, în adevăr, atmosfera încărcată a locului o impresiona.
„Ce noroc! își zicea în surdină. Să nu poți suferi vizitele la țară și să fii nevoit să pici la oameni într-o zi de necazuri…. Nici măcar să nu fie amicii tăi, pentru care ai lua parte directă la acele necazuri!…”
O pendulă din lemn de nuc cu „ape line” – observă Mini – cu limba lată de bronz grav și sonor, bătu un sfert. Mini fixă pendula. Era o mobilă demodată dar frumoasă și de calitate bună ca tot restul.
De la pendulă, unde minutele treceau încet – firește din cauză că pendula cea veche le suna’ mai rar, deprinsă cu timpuri mai domoale – Mini își mută ochii pe pianul mare, negru, strălucitor. Un toute-queue care ar fi ocupat, întreagă, o cameră modernă, dar care, în colțul hall-ului vast, sta grav, ermetic, izolat sub șalul de Persia, în adevăr minunat, ce-l acoperea.
Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cânte. Aveau ei alte cântece! Chiar fără de asta, condiția pusă Linei era categorică: „Merg la Hallipi pentru ultima oară… și să nu-mi ceară nimeni să cânt, ca să nu refuz cu vehemență… nepoliticoasă”.
Nu fusese nevoie de parlamentări. De la început situația se desemnase clar: o scenă de familie în stil mare… O vijelie în casa gospodărească așa de liniștită… și, mai mult încă, o dramă misterioasă.
Mini privi pe frumoasa doamnă Hallipa, stăpâna casei, Lenora! Mâinile ei albe și catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu nervozitate un ziar. Figura ei de păpușă blondă, de păpușă de Nurenberg, cu gura roșie și mică, cu obrajii de porțelan roz, era crispată și ochii mari albaștri, ochi de sticlă limpede, erau plânși; ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau deformate și corpul majestuos, plin, totdeauna conștient de statura lui bogată, sta lânced, obosit, învelit fără grijă în chimonoul de dimineață.
Din când în când apuca brusc mâna Linei fără să spună nimic. Lina șoptea atunci cuvinte liniștitoare și îi lua pulsul. O invita să bea apă zaharată, în care turnase o linguriță de valeriană, dar Lenora respingea paharul, din care cădeau picături pe plușul verde pictat cu gouache ce acoperea masa. Lina, gospodină neobosită, le ștergea cu un șervețel brodat.
Ochii Lenorei erau fixați pe fereastră, căutând poarta cea mare de intrare. Acolo era concentrată și privirea lui Mini. O strămuta numai câte puțin pe ceea ce se petrecea împrejur.
Se uita acum la cele două fete, Elena și Nory, rezemate de pervazul vitrajului dinspre terasă. Nici Nory nu se ocupa de Mini. Nu-i arunca priviri sarcastice despre întârziere, sau pointe spirituale asupra „petrecerii la țară”. Lui Nory îi plăceau vizitele la Hallipa: Elena, fata cea mare a casei, era prietena ei din copilărie. O prietenă mai veche, mai intimă decât Mini. Ținea de umeri pe amica ei, o Elenă azi absentă de la tot ce nu era un gând ascuns, și din când în când se apleca spre ea pentru a-i culege cuvântul rar și încet, sau a-i spune unul la fel.
Deodată Lenora se sculă brusc; își frânse mâinile, dete capul pe spate, strânse dinții, își mușcă apoi pumnii și foarte palidă, fără răsuflare, căzu la loc pe scaun, pe când Lina îi uda fruntea cu eter.
– Să te astâmperi, îți spui!… Ce e prostia asta! Femeie cu minte. Te lași în voia nervilor! N-ai nicio voință… Ești un copil bătrân! N-ai avut niciodată necazuri, și la întâia supărare îți dai drumul! Nu vezi în ce stare ți-e inima… Parcă ai fi o cardiacă de celea!…
O cicălea prietenește, cu accentul moldovenesc, pe care îl relua de îndată ce aveau vreo preocupare familială, dar se vedea bine că medicul Lina nu era mulțumit. Se uita în ochii Lenorei, ca și cum ar fi văzut acolo în pupilă ceva interesant, și o netezea mereu pe gât în stânga, unde vâna sta încordată subt carnea albă, grasă.
Cartea Fecioarele despletite poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,4 rating based on 212 ratings (all editions)
ISBN-10: 6069088190
ISBN-13: 9786069088197
Goodreads: 51483016
Author(s):Publisher: Cartea Românească
Published: //2019
După o producţie de pagini de jurnal vaporoase, interesante pentru psihologia şi mai ales fiziologia femeii, Hortensia-Papadat Bengescu s-a dedicat unei serii de romane „proustiene”. Oricât s-ar zice că nu femeia e cea mai indicată pentru observaţia obiectivă, Hortensia Papadat-Bengescu aduce incontestabil un material mai bogat decât orice alt romancier, ceea ce se explică prin chiar condiţia feminină. Scriitoarea crede în valorile sociale, le trăieşte şi le scrutează, se coboară la acel infinit mic care e marea materie a romanului. Respectul pentru lumea convenţională o face să dea importanţă societăţii snoabe, apropiindu-se astfel de formula intimă a romanelor lui Proust care transcriu vieţile consumate în nimicuri mondene, tragediile imperceptibile ale salonului. Prin definiţie, astfel, Hortensia-Papadat Bengescu scrie un roman curat orăşenesc, consacrat exclusiv proceselor inutile ale unei clase scutite de problemele aspre ale existenţei. (G. CĂLINESCU)
Fragmentul zilei – 26 februarie 2020: Fecioarele despletite – Hortensia Papadat-Bengescu