"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 26 noiembrie 2019: Doamna Pylinska și secretul lui Chopin – Eric-Emmanuel Schmitt

În casa copilăriei mele trăia un intrus. Din afară, toată lumea credea că familia Schmitt era alcătuită din patru membri – doi părinți și doi copii –, când, de fapt, la domiciliul nostru locuiau cinci persoane. Intrusul stătea permanent în salon și acolo dormea, acolo veghea ursuz, nemișcat și nepoftit.

Luați cu treburile, adulții nu-l băgau în seamă. Uneori, mama, agasată, intervenea pentru a-i păstra curățenia. Numai sora mea avea legătură cu supărătorul personaj, trezindu-l în fiecare zi pe la prânz, lucru la care respectivul reacționa zgomotos. Personal, îl uram; mormăielile, aerul lugubru, aspectul lui auster, închis mi-l făceau nesuferit; seara, din moțul patului, mă rugam deseori să dispară.

Oare de când apăruse printre noi? Dintotdeauna îl văzusem proțăpit în casă. Brun, zdravăn, obez, plin de pete, cu fildeșul dinților îngălbenit, trecea de la tăcerea fățarnică la un tămbălău asurzitor. Când sora mea mai mare își făcea timp pentru el, mă refugiam la mine în cameră sau fredonam ceva, cu palmele lipite de urechi, preocupat să mă sustrag de la dialogul lor.

Imediat ce intram în salon, îl ocoleam suspicios și îi aruncam o privire care să-l intimideze, ca să rămână la locul lui și să priceapă că niciodată nu ne va lega vreo prietenie; el însă se prefăcea că nu observă. Ne evitam cu o asemenea îndârjire, încât suspiciunea reciprocă îngreuna atmosfera. Serile ne asculta conversațiile fără a le comenta, lucru care numai pe mine mă oripila, într-atât mi se obișnui seră părinții cu prezența lui de ființă obtuză.

Intrusul se chema Schiedmayer și era o pianină. De trei generații își trecea familia noastră parazitul de la una la alta.

Sub pretextul că învăța muzică, sora mea îl înnebunea zi de zi. Sau invers… Nici o melodie nu ieșea din bufetul acela din lemn de nuc, doar lovituri de ciocan, guițat, scârțâieli, game știrbe, petice de aer, ritmuri șchioape, acorduri disonante; între Ultimul suspin și ceva Marș turcesc, mă temeam mai ales de o tortură pe care sora mea o numea Für Elise, compusă de un călău pe numele lui Beethoven, care-mi zgâria urechile ca freza dentistului.

Într-o duminică, în timp ce sărbătoream aniversarea mea de nouă ani, mătușa Aimée, blondă, feminină, mătăsoasă, pudrată, mirosind a iriși și a lăcrămioare, a arătat spre căpcăunul adormit.

 – Al tău e pianul, Éric?

 – Nici vorbă! i-am răspuns.

 – Atunci cine cântă la el? Florence?

 – Așa se pare, am mârâit strâmbându-mă.

 – Florence! Hai să ne cânți ceva.

 – Nu știu nici un cântec, a oftat sora mea, și măcar de data aceea i-am apreciat luciditatea.

Aimée și-a frecat bărbia împodobită cu o gropiță drăgălașă și s-a uitat lung la indezirabil.

 – Ia să vedem noi…

Am chicotit auzind expresia „Ia să vedem noi“, care mă distrase dintotdeauna, mai ales că mama o folosea sub forma: „Ia să vedem noi, zicea orbul.“

Fără a-mi lua în seamă râsul, Aimée a ridicat capacul din lemn cu delicatețe, de parcă ar fi deschis cușca unei fiare, a parcurs clapele din priviri și le-a atins ușor cu degetele fine pe care și le-a retras deodată, iar un miorlăit a trecut prin încăpere: felina se cabra, îndărătnică, amenințătoare.

Și-atunci, mătușa Aimée și-a reluat tentativele precaute de apropiere. Cu mâna stângă a mângâiat clapele. Animalul a emis un sunet înfundat; caz unic, nu a mai tropăit, ci aproape că a dat dovadă de amabilitate. Aimée a schițat un arpegiu; receptiv, țărănoiul a tors; a cedat, iar ea l-a îmblânzit.

Satisfăcută, Aimée s-a oprit, a măsurat din cap până-n picioare tigrul pe care-l metamorfozase în pisoiaș, s-a așezat pe taburet și, sigură de ea ca și de animal, a început să cânte.

În mijlocul salonului însorit a ieșit la suprafață o lume nouă, un altunde luminos plutind în perdele, liniștită, tainică, unduindu-se, care ne-a făcut să încremenim și să fim atenți. La ce? Habar n-aveam. Tocmai începea să se desfășoare un eveniment extraordinar, să înflorească un univers paralel, epifania unui mod altfel de a exista, dens și eterat, bogat și volatil, proaspăt și puternic care, dăruindu-se, își păstra profunzimea misterului.

În tăcerea încărcată de uluirea noastră, mătușa Aimée contempla pianul, îi surâdea cu mulțumire. Apoi și-a ridicat chipul către noi, pleoapele oprindu-i cu greu lacrimile.

Derutată, sora mea fixa cu o privire amenințătoare Schiedmayerul care nu-i făcuse niciodată onoarea de a suna astfel. Părinții se uitau stupefiați unul la altul, din cauză că bufetul acela pântecos și întunecat la culoare, pe lângă care tot trecuseră de-un veac încoace, putea împrăștia atâta farmec. Cât despre mine, îmi frecam antebrațele pe care părul mi se ridicase și am întrebat-o pe mătușa Aimée:

 – Asta ce-a mai fost?

 – Chopin, evident.

În aceeași seară, am cerut să iau lecții de pian și, peste o săptămână, am început să învăț să cânt.

Doamna Pylinska Si Secretul Lui Chopin


Cartea Doamna Pylinska și secretul lui Chopin poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,1 rating based on 412 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067795783
Goodreads: 48577600

Author(s): Publisher: Humanitas Fiction
Published: 10//2019

„O splendidă poveste inițiatică, muzicală și onirică, așa cum numai Eric-Emmanuel Schmitt știe să scrie.“ – Point de Vue

Obsedat de o amintire din copilărie și fascinat de Chopin, tânărul Eric-Emmanuel se hotărăște să ia ore de pian. După un început cu stângul, doamna Pylinska, exotica și intransigenta profesoară poloneză stabilită la Paris, îi va oferi o educație muzicală originală: lecții private despre viață, despre artă și despre iubire, care, odată înțelese, îi vor revela tânărului adevărata lui vocație.

„«Scriu mângâind florile de câmp, fără a le mișca picăturile de rouă. Scriu făcând cerculețe în apă, pentru a pândi amplificarea undelor și dispariția lor. Scriu ca un copac în bătaia vântului, cu trunchiul inteligenței rămânând neclintit și frunzișul sensibilității fremătând.» O poveste delicată ca o adiere, despre ucenicia acelui lucru care îi scapă rațiunii. Esențialul.“ – La Libre Belgique

„Da, am scris și o carte despre Mozart, și una despre Beethoven. Muzica este indispensabilă pentru viața mea interioară. Prin ea renasc, mă consolez sau îmi exprim suferința. Muzica are o incredibilă influență spirituală și emoțională asupra mea. Pot să stau o zi fără să scriu sau să citesc, dar nu și fără să ascult sau să fac muzică. Respir prin urechi!“ – Eric-Emmanuel Schmitt, interviu în Le Progrès
 


Fragmentul zilei – 26 noiembrie 2019: Doamna Pylinska și secretul lui Chopin – Eric-Emmanuel Schmitt

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: