Fragmentul zilei – 26 noiembrie 2020: Spintecătorul sorții. Cartea zeilor – Miruna Drăghici

Întinse peste acoperișurile dantelate ale Palatului, aripile nopții îmbrățișează întreaga fire; străjuind, de una singură, bolta posacă, secera lunii își drămuia cu zgârcenie lumina. Un aer greu, înecăcios, adăsta peste grădini și pavilioane, înăbușind orice foșnet; însă la Palat, nicio noapte nu era lipsită de foșnete. Fie că se strecurau pe sub frunzișul copacilor, fie că alunecau pe coridoare sau se pitulau pe la uși și ferestre, umbre tăinuite își purtau pașii neauziți pe întreaga întindere a domeniului imperial. Sărutări și mângâieri împărtășite-n secret, dorințe abia șoptite, planuri și intrigi țesute cu mare fereală, răzbunări ticluite cu meșteșug, toate erau culese de pe buzele celor ce le urziseră, fără știința sau încuviințarea lor; noapte de noapte, mai tăcute decât întunericul, mai furișate decât vântul, umbrele străbăteau Palatul, întru făptuirea unor lucrări numai de ele știute.

Cu greu ar fi putut exista cineva care să le întreacă în ascunzișul mișcărilor și îndrăzneala căutărilor; însă, dacă s-ar fi găsit o astfel de făptură, care să-și pună-n minte a afla pricina ce mâna umbrele-n forfota lor tăinuită, aceasta ar fi putut dibui că toate, mai devreme sau mai târziu, se îndreptau către același loc. Situată-n spatele pavilionului Împărătesei, se afla o dependință micuță, ce părea cu totul înghițită de umbra falnicei clădiri învecinate; străjuită de cealaltă parte de un crâng de cireși stufoși, casa modestă, lipsită de ornamentele pavilioanelor, trecea cu ușurință neobservată. Rând pe rând, ca și cum un fir nevăzut le trăgea către aceste locuri, umbrele veneau și plecau într-o mișcare necontenită, ferită însă de orice priviri indiscrete.

Toți cei care slujeau la Palat știau cine locuiește în casa cea simplă, însă nici unul nu-i căuta tovărășie de bunăvoie; doar cine știe ce poruncă strașnică sau pricină de mare însemnătate făceau ca, uneori, câte un nefericit de servitor să-i calce pragul și să grăiască celui ce sălășluia-n acele odăi. Căci Akuma, căpetenia gărzilor Împărătesei, stârnea o scârbă și o spaimă de nestăpânit în sufletul tuturor celor care-l întâlneau: de la dregătorimea de rang înalt, până la cea mai neînsemnată slujnică, toți cei aflați în preajma acelei făpturi hidoase, cumplit de ciopârțită de lucruri neștiute, se încovoiau, tremurând, sub apăsarea puterii înfiorătoare ce izvora din ea. Nimeni nu se întrebase, vreodată, dacă Akuma era bărbat sau femeie; întrebarea din cugetele tuturor, nicicând glăsuită, rea dacă Akuma făcea parte din spița omenească sau din cea a demonilor. Însă nici unul dintre aceste lucruri nu preocupa umbrele care se perindau pe la căsuța pitulată după cireși; căpitanul Akuma era cel care cunoștea cel mai bine voința Împărătesei, și-n îndeplinirea poruncilor ei, cuvântul său era lege, cu putere de viață și de moarte.

Strivit sub aerul înăbușitor al nopții, ocolit parca, de lumina sărăcăcioasă a lunii, sălașul lui Akuma nu se dezvăluia privirilor: nicio lumânare sau felinar nu vestea vreo prezență omenească-n aceste odăi; cu ușile închise, scufundat în tăcere, locul părea demult părăsit de orice urmă de viață; cu toate acestea, ca-n fiece noapte, locatarul său se afla aici.

Târziu de tot, în adâncimea nopții, cu întreaga lume încremenită în jurul său, Akuma, îmbrăcată-n armură, ședea, nemișcată, pe podea; doar cugetu-i mereu alert, se mișca înainte și înapoi, sfredelind grosimea întunericului. Privirea ochiului mort, inutil pe timpul zilei, dar care dezvăluia toate tainele întunecimii, se fixase pe singurul obiect din odaie: un flacon micuț, așezat în fața sa. Până și această orânduire, în care ochiul sănătos vedea doar lucrurile din lumina zilei, iar cel mort, doar pe cele din negura nopții, se datora conținutului acestei sticluțe; de fapt, tot ceea ce era Akuma, se datora conținutului acelei sticluțe.

Din câte știa Akuma, viața sa începuse și continua să se desfășoare datorită acelui lucru; el era singurul care alunga durerea de nesuportat, care-i sfâșia trupul și-i deșira mintea. Iar în ultima vreme, durerea venea tot mai des și era mai puternică. În trecut, încercase din răsputeri să înfrunte chinurile năucitoare ce-i sfârtecau trupul, dar aflase că încleștarea aceasta doar îi măcina și-i slăbea puterea; iar de când conducea garda Împărătesei nu-și mai putea permite nici cea mai neînsemnată clipă de slăbiciune. Asaltul asupra minții era, însă, copleșitor: de undeva, din străfundurile cugetului, se ridica un vacarm de urlete sfâșietoare, de parcă agonia întregii lumi ar fi răbufnit dintr-o dată, asemeni unei vijelii dezlănțuite. Cu forța năprasnică a durerii lor, mii de glasuri irumpeau de pretutindeni, izbind-o din fiece ungher al minții. Nici unul dintre aceste glasuri nu avea vreun chip sau vreun nume: oricât s-ar fi străduit Akuma să-și amintească, tainița cugetului rămânea ferecată. Mereu o cuprindea simțirea că pierduse ceva neprețuit, că ceva de neînlocuit, mai însemnat chiar decât propria-i făptură, îi fusese smuls de o putere cu totul nimicitoare. În acele clipe, urletul sau se alătura celorlalte, topindu-se în abisul disperării lor, până când propria-i minte, ciuntită și neputincioasă, își pierdea, cu desăvârșire, sensul.

Cu mișcări lente, Akuma își scoase mănușile. Întinse mâna dreaptă, ale cărei oase erau complet lipsite de piele și carne, către flaconul de pe podea, din fața sa; timp de câteva clipe, însă, gestul păru a se frânge, șovăielnic. Conținutul acelui flacon avea să-i readucă puterea și liniștea mult-dorite, dar avea să îndepărteze, din nou, șansa de-a afla mai multe, de-a scotoci în tainița vremurilor trecute, ce refuzau a se înfățișa în lumina cugetului. Însă, între îndatoririle de căpitan al gărzii si propriile năzuințe, alegerea se impunea aproape de la sine; și asta, cu atât mai mult cu cât, în ceasurile ce urmau, Akuma și umbrele aveau să pornească în cea mai importantă misie pe care stăpâna lor, a tuturor, le-o încredințase vreodată.

Akuma apucă sticluța și-i scoase dopul; un miros înțepător, de putreziciune stătută, se răspândi din ea. Lăsând-o deschisă, în fața sa, își scoase pumnalul de la brâu și, cu mișcări precise, început să-și cresteze cicatricile vineții de pe țeastă. Nicio grimasă nu schimonosi chipul hidos: gesturile acestea erau la fel de obișnuite pentru Akuma cum era sorbitul apei pentru ceilalți oameni. În rănile deschise, turnă din flacon un lichid vâscos si negru care, imediat ce atinse pielea, începu să se răspândească cu repeziciune pe țeastă, apoi tot mai jos, către ureche și partea gâtului care mai era întreagă. Părând animată de-o viață și de-o voință proprie, vâscozitatea cu miros greoi se infiltra tot mai repede, tot mai adânc, în acele părți ale trupului unde se mai afla carne și piele; în câteva clipe, își desăvârși lucrarea. Încă de-atunci, de la templu, când îl primise pentru prima dată, efectul era același: trupu-i ciopârțit se umplea de putere, o putere ce părea a musti în mușchii și fibrele rămase întregi, într-o asemenea măsură, încât și oasele dezgolite se mișcau la fel de lesne ca celelalte părți. Agilitatea și precizia mișcărilor, forța trupească astfel căpătate depășeau, parcă, hotarele omenescului. Iar puterea nu era singurul dar al licorii negre: odată înstăpânită în trup, aducea în minte liniștea calmă a uitării, alungând disperarea urletelor dezlănțuite și golul acelei pierderi neștiute. Tot ceea ce fusese sfâșiat se reîntregea, asemeni unui val țesut din nou, acoperind abisul năpastei. Încă de-atunci, când deschisese ochii la templu, maestrul Bujin îi spusese că, doar datorită tincturii negre, trupul și mintea ei se mai mișcau încă, smulse din pragul morții; însă nimeni nu-l înșală pe marele cosaș, fără să plătească un preț pe măsură. Astfel încât făptura găsită undeva, la marginea codrului, cu aproape jumătate de trup sfârtecată, înțelese că, prin uitarea celor ce fuseseră, plătea zilele ce-aveau să vină.

 

 

Spintecătorul sorții. Cartea zeilor

 


Cartea Spintecătorul sorții. Cartea zeilor poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

5,0 rating based on 3 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786064902573
Goodreads: 55616375

Author(s):Publisher: Editura Eikon
Published: 9//2020

Cel de-al doilea volum al trilogiei ,,SPINTECĂTORUL SORȚII”, intitulat ,,Cartea Zeilor”, este un roman ce se adresează tuturor vârstelor: cei foarte tineri vor descoperi un volum heroic fantasy, inspirat din bogatul fond mitologic oriental iar cei ajunși la vârsta maturității culturale se vor delecta cu un roman inițiatic, axat pe o profundă dramă mistică, având ca miez narativ singura luptă care contează - cea pentru sufletul omenesc. Eroii călătoresc în ținuturi fabuloase, descoperind taine îngropate în trecutul cel mai îndepărtat al omenirii, continuându-și bătălia cu forțele dezlănțuite ale destinului. Lupta pentru putere și prețul acesteia, marile dileme morale și sfâșierile trecutului ajung la punctul culminant, în înfruntări de proporții epice, care depășesc granițele timpului și spațiului.
Într-o lume sufocată de industrializare și tehnologizare, mitul și basmul, ca purtătoare de arhetipuri, vorbesc, încă, foarte puternic, conștiinței noastre. Extrăgând aceste arhetipuri din subconștientul colectiv, individualizându-le prin intermediul artei literare și a celei vizuale, trilogia ,,SPINTECĂTORUL SORȚII” este o contribuție la efortul de ,,revrăjire” a lumii, genul fantastic fiind cel mai potrivit în acest sens.
 


Fragmentul zilei – 26 noiembrie 2020: Spintecătorul sorții. Cartea zeilor – Miruna Drăghici

Alte titluri Eikon.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii