"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 28 ianuarie 2020: Ne facem bine. România, te iubesc! – Paula Herlo, Rares Nastase, Alex Dima, Cosmin Savu, Paul Angelescu

Era primăvara lui 2009 când am primit un mesaj pe site-ul Știrilor PRO TV. O femeie îmi scria că statul român ucide un copil de 16 ani și mă ruga să o sun. Pe vremea aceea, lucram la campania „Avem viață în sânge“, prin care ceream guvernului să înființeze Registrul Donatorilor Onorifici de Celule Stem, pentru că pacienții suferind de o formă de cancer al sângelui care nu aveau un donator în familie mureau cu zile. Iar copilul despre care îmi scria Oana Gheorghiu, căci așa se iscălise, era în această situație. Avea leucemie, boala recidivase după tratament, și numai un transplant de la un donator străin îl putea salva. Medicii români nu puteau să caute un astfel de donator, pentru că nu aveam acest registru. În țară existau trei centre pentru transplant medular, însă doar de la donatorii frați: la Timișoara, unde erau tratați doar copii, la București și la Târgu Mureș, unde existau și pacienți adulți.

Dragoș, căci așa se numea bolnavul, își depusese dosarul să plece pentru transplant în străinătate din ianuarie 2009, dar dosarul lui zăcuse în sertarele Direcției de Sănătate Publică, timp în care starea lui de sănătate s-a degradat vizibil. Era deja martie când mi-a scris Oana, iar autoritățile nu dădeau vreun semn că ar fi interesate de soarta copilului.

Cu aceste date în agendă, am plecat să le cunosc. Mă așteptau într-o sală de ședințe a firmei de suplimente medicale la care lucra Carmen. Mi-am luat timp să le studiez. Vorbeau în același timp, iar când nu o făceau își terminau una celeilalte fraza. Le priveam din spatele unui birou, și mă gândeam: astea-s mai sărite ca mine. Mă regăseam pe mine în ele: două răzvrătite gata „să se ia de gât“ cu sistemul sanitar, pe care mi l-au descris din prima drept un sistem criminal. Știam deja. Vorbisem cu zeci de părinți ai căror copii fuseseră uciși de lipsuri, de nepăsare, de foamea de bani, de lipsa resurselor, de toate relele de care România nu reușise să se lepede. Erau exotice într-un peisaj în care pasul în spate era considerat mișcarea firească.

Îmi păreau tinere amândouă, așa că informația că fiecare din ele are un copil mare m-a luat prin surprindere. Oana vorbește cu lacrimi în ochi când se pune în locul mamei lui Dragoș.

 – Putea fi copilul meu, nu? întreabă gândindu-se la fiul ei, Alex, născut în 2001.

Cu timpul, aveam să descopăr că Oana e mai sensibilă, iar cu Carmen aveam să împart sarcasmul în momentele în care simțeam că batem pasul pe loc. Ea e mama Alexiei, care are vârsta lui Alex. Locuiau în același bloc, una deasupra celeilalte, și își plimbau copiii împreună prin parc. Așa s-au cunoscut.

Carmen e brunetă și are o frumusețe pe care am mai văzut-o la actrițele franțuzoaice. E tunsă scurt, cu breton, iar părul des îi încadrează fața de veșnică adolescentă. Oana e blondă, are ochi albaștri și vorbește nazal, folosindu-se și de cuvinte, și de mâini. În același timp. E destul de greu să ții pasul cu debitul ei, dar cu sistemul sanitar. pentru mine nu era decât o concurență căreia îi făceam față zâmbind. Ne găsiserăm așadar toate trei, însetate de dreptate, cu vorba lungă și multă, dar mai ales cu gura mare: „Cum, cum să lași un copil să moară?! De ce?“, îmi spunea Carmen Uscatu. Observasem că atunci când spunea ceva grav puncta printr-o pauză lungă, timp în care ochii i se măreau și se uita fix la mine. Și dacă nu răspundeam, umplea ea pauza: „Pentru că nu le pasă, pentru că ei vin doar la serviciu și fiecare pacient e un număr pe dosar. N-are viață.“

Despre Dragoș aflaseră dintr-un e-mail primit de Oana, care i l-a trimis și lui Carmen. Era un mesaj de strângere de fonduri pentru ca băiatul să poată pleca la tratament în străinătate.

 – Era un e-mail prin care se cereau 150.000 de euro pentru ca Dragoș să fie tratat în străinătate. Era un e-mail clasic. N-o știam pe mama lui, nu știam nimic, spune Oana.

 – Ne-am gândit că noi nu putem strânge o asemenea sumă, dar există acel E112, de care ar trebui să beneficieze. Am aflat apoi că nu se încadra la E112, ci că ar fi trebuit să acceseze altă modalitate de a pleca la tratament în străinătate.

Au scotocit prin legi și au găsit Ordinul 50 al Ministerului Sănătății, care prevedea ca bolnavii care nu pot fi tratați în țară să aibă dreptul să fie tratați peste graniță, dar nu prevedea esențialul: un termen clar în care dosarele să fie aprobate sau respinse.

Aflasem rapid, din relatarea lor pe două voci, că dosarul lui Dragoș zace la Direcția de Sănătate Publică pentru că n-au găsit un șofer să-l ducă la Ministerul Sănătății ca să primească finanțare pentru transplant. S-au oferit să-l ducă ele, dar legea nu le permitea. Așa că s-au hotărât să facă miting.

 – Mâine mergem la Primărie și cerem aprobare pentru poimâine.

 – Bun! răspund grăbită, ca să nu rămân în urma elanului lor.

Ne dăm întâlnire în fața Guvernului, pe trotuarul de la Antipa, unde ar fi trebuit să se adune colegii de clasă ai lui Dragoș și voluntarii care ajutaseră până la acel moment la trimiterea lui în străinătate. Ne luăm rămas bun, iar eu aștept de la ele un semn că au primit aprobare pentru miting. O primesc a doua zi la prânz.

 – Ne- am dus și am început să batem pe la uși. Bineînțeles că toți funcționarii ne duceau de la o ușă la alta. Era ca-n Moartea domnului Lăzărescu, spune Oana.

 – Până când ne-a crescut tensiunea și ne-am dus la primarul Sorin Oprescu, și am zis că noi nu plecăm până nu vorbim cu Oprescu. Că trebuie să înțeleagă că e o problemă de viață și de moarte. Moare un copil! Am făcut gălăgie, a venit jandarmul și ne-a spus că e instituție publică. Am zis „da, noi suntem Publicul“, completează Carmen.

 – Am plecat cu autorizație! Au știut că n-o să scape de noi, mai spune Oana râzând.

Dar când au rugat-o pe directoarea liceului să-i cheme pe colegii lui Dragoș la miting au avut un șoc.

 – Ne-a întrebat: „Da’ cum vă permiteți voi să faceți miting?“, povestește Carmen. „Păi îi luăm pe numele nostru și pe răspunderea noastră penală, așa cum ne-au spus cei din comisie de la primărie.“

 – „Nu putem să facem așa ceva, că nu ne dă voie inspectoratul“, îi preia Oana ideea, referindu-se la directoarea liceului. A fost un șoc să vedem că niște oameni, erau două directoare ale unui liceu bucureștean, nu făceau nimic pentru un elev de-al lor aflat într-o situație groaznică. Liceenii au aflat totuși despre miting dintr-un e-mail, și a doua zi erau la Guvern, unde ajunsesem și eu. M-am strecurat printre copiii care purtau pancarte cu diferite mesaje: ABOLIȚI PEDEAPSA CU MOARTEA, DECIZIA GUVERNULUI – CONDAMNARE LA MOARTE, în vreme ce pe fundal se aude vrem dreptul la viață, vrem dreptul la viață!. La un moment dat, o văd pe Oana vorbind la telefon și mă apropii de ea.

 – Să știți că nu sunt singurele cazuri, și cred că dumneavoastră veți găsi bani dacă vreți, dar eu cred că e lipsă de voință. Deci vă rugăm să-i transmiteți domnului ministru că mitingul nu-l putem opri, pentru că vrem să continuăm lupta pentru toți pacienții aflați în situația lui Dragoș.

Un consilier al ministrului sănătății îi cerea Oanei să oprească mitingul, în timp ce Carmen dădea interviuri presei venite să vadă două mame luptând pentru viața unui copil pe care nici măcar nu-l cunoșteau.

 – Pentru ei toate sunt niște dosare. Şi cred că e politica de a păstra fondurile: sunt niște dosare care trebuie întârziate pentru ca acești oameni să moară, le spunea Carmen jurnaliștilor.

Luptau, de fapt, și pentru principiile lor, și pentru că nu mai suportau poziția „ghiocelul“, în care oamenii se așezau de frică. Protestul lor a determinat Guvernul să aloce bani, iar Dragoș a plecat pe targă, în stare gravă, în Israel. Medicii l-au stabilizat cu greu, pentru că venise cu mai multe infecții nozocomiale. A reușit totuși să facă transplantul cu celulele donate de un neamț. Din când în când, mama băiatului le ținea la curent cu starea lui Dragoș. La una dintre discuțiile cu ea am fost de față.

 – Cum e? o întreabă Oana.

 – Ce să vă zic? Cred că în viața mea n-am fost așa de confuză.

 – De ce?

 – Că nu mai înțeleg nimic.

 – Tu știi că perioada…, încearcă Oana s-o îmbărbăteze pentru perioada dificilă post-transplant.

 – Da, știu că totul e normal, dar așa sunt eu, cred, le spunea celor două femei care o ajutaseră.

 – E deprimată, dar trebuie să fie mai tare, îmi spune Carmen.

Cu tonul ferm, Carmen îi vorbește mamei despre curaj, despre ambiție și despre puterea de a înfrunta moartea. Vorbește cu emoția omului care a trecut prin toate astea. În anul 1998, într-o zi ploioasă de iulie, era în mașină cu viitorul ei soț și cu sora acestuia. Mergeau la Iași să facă cumpărături, dar într-o fracțiune de secundă viața i s-a dat peste cap.

 – Mergeam cu prietenul meu spre Iași, ploua îngrozitor, își amintește Carmen. S-a întâmplat fenomenul de acvaplanare și am intrat într-un copac. Ei au murit amândoi, eu am supraviețuit, spune uitându-se la mine fix.

A supraviețuit accidentului, dar numai norocul a făcut să supraviețuiască sistemului sanitar. Când a ajuns la spital, unii doctori au vrut să-i amputeze un picior, însă un medic cu har i l-a salvat. De nenumărate ori a fost la un pas de moarte, dar a învins-o de fiecare dată.

Ne Facem Bine Romania Te Iubesc

 

 


Cartea Ne facem bine. România, te iubesc! poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,7 rating based on 31 ratings (all editions)

ISBN-10: 9735066165
ISBN-13: 9789735066161
Goodreads: 48887887

Author(s):Publisher: Humanitas
Published: 11//2019

Este o carte pe care o deschidem cu optimism, ne-o dorim inspirație pentru cei care își doresc să facă binele și model tuturor celor care văd prea multe tonuri închise în viitorul României.

Oamenii care fac binele sunt eroii acestei cărți. Oameni care s-au ridicat deasupra propriei condiții, unii deasupra vremurilor, și și-au dus tot mai sus visul, familia, comunitatea. Ei și ele au harul de a-i ajuta pe alții – în suferință sau în nevoie –, au darul și norocul să devină lideri în munca lor. Ei și ele sunt dovezi că se poate, că voința și munca aduc rezultate, împlinire și chiar fericirea, după 30 de ani în care prea mulți români au fost alungați din țară de lipsa oportunităților oneste, de incompetenți sau ticăloși instalați peste noapte în posturi de decizie, de proiecte veșnic neîncepute vândute ca promisiuni ferme. Volumul acesta le este închinat oamenilor care împing lucrurile înainte în jurul lor, celor care luptă să schimbe lucruri ce se încăpățânează să rămână neschimbate.
 


Fragmentul zilei – 28 ianuarie 2020: Ne facem bine. România, te iubesc! – Paula Herlo, Rares Nastase, Alex Dima, Cosmin Savu, Paul Angelescu

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: