Fragmentul zilei – 29 aprilie 2020: Anihilare – Jeff VanderMeer

Turnul, care n-ar fi trebuit să fie acolo, se avântă în măruntaiele pământului într-un loc unde pădurea neagră de pini e pe cale să lase locul mlaștinii, apoi bălăriilor și arborilor contorsionați de vânt de pe întinderea smârcurilor. Dincolo de smârcuri și de canalele naturale se întinde oceanul și, ceva mai încolo, pe coastă, un far lăsat în paragină. Partea asta a țării a fost abandonată de decenii, din motive greu de descâlcit. Expediția noastră era prima care intra în Aria X de mai bine de doi ani și mare parte din echipamentul predecesorilor noștri ruginise, iar corturile și barăcile se ițeau goale ca niște găoace. Nu cred ca, aruncându-ne privirea peste peisajul acela senin, vreuna dintre noi să fi văzut deja, acolo, amenințarea.

Eram patru: un biolog, un antropolog, un topograf și un psiholog. Toate femei, de data asta, alese potrivit setului complex de variabile care guvernau trimiterea exepediției. Psihologul, mai în vârstă decât noi, ocupa funcția de conducătoare a expediției. Ne hipnotizase pe toate la trecerea graniței, ca sa se asigure că rămânem calme. Fusese nevoie de patru zile de mers întins după trecerea graniței ca să ajungem pe coastă.

Misiunea noastră era simplă: să continuăm ancheta guvernului privitoare la misterele Ariei X și să ne croim încetișor drum de la tabăra principală.

Expediția putea să dureze zile, luni, ani chiar, în funcție de diverși stimuli și condiții. Aveam cu noi alimente pentru șase luni, iar la tabăra principală fuseseră deja depozitate provizii pentru încă doi ani. Fuseserăm asigurată totodată că puteam să folosim fără probleme resursele naturale, dacă era necesar. Toată mâncarea noastră era afumată, la cutie sau ambalată ermetic. Cea mia ieșită din comun piesă de echipament consta într-un instrument de măsurare care ne fusese repartizat tuturor și ne atârna, prins cu o bucată de coardă, la centură: un patrulater mic, din metal negru, cu o gaură acoperită cu sticlă la mijloc. Dacă gaura licărea roșu, aveam treizeci de minute să ne adăpostim într-un “loc sigur”. Nu ni se spusese ce anume măsura dispozitivul sau de ce-ar fi trebuit să ne temem dacă începea să se înroșească. După vreo câteva ore, mă obișnuisem într-atât cu el, încât nu-i mai aruncam nicio privire. Ni se interzisese să luăm cu noi ceasuri sau busole.

Când am ajuns în tabără, ne-am apucat să înlocuim echipamentele depășite sau avariate cu cele aduse de noi și ne-am instalat corturile proprii. Barăcile aveam sa le reconstruim mai târziu, după ce ne asiguram că Aria X nu ne afectase. Membrii ultimei expediții plecaseră din zonă, unul câte unul. Cu timpul, reveniseră la familiile lor, așa că nu se evaporaseră la propriu. Pur și simplu, dispăruseră din Aria X și, recurgând la metode necunoscute, reapăruseră în lumea aflată de cealaltă parte a graniței. Nu reușiseră să relateze cum anume făcuseră călătoria. Transferul acesta se petrecuse într-un interval de optsprezece luni și fusese un lucru nemaiîntâlnit la expedițiile de dinainte. Dar și alte fenomene puteau duce la “disoluția prematură a expedițiilor”, după cum subliniaseră mai-marii noștri, așa că trebuia să ne testăm rezistența la acest loc.

În plus, trebuia să ne obișnuim cu mediul. În pădurea de lângă tabăra principală sălășluiau urși negri sau coioți. Puteai auzi dintr-odată un cârâit, să vezi cum un bâtlan se desprinde de pe o creangă și, neatent, calcă pe un șarpe veninos, din care existau cel puțin șase specii. Bălțile și cursurile de apă ascundeau reptile uriașe, așa că aveam grijă să nu ne băgăm prea mult ca să colectăm mostrele. Însă aceste aspecte ale ecosistemului nu ne preocupau cu adevărat pe niciuna dintre noi. Erau totuși alte elemente care aveau darul de a ne pune pe jar. Cu mult timp în urmă, pe aici existaseră orașe și întâlniserăm semne stranii de locuire umană: cabane putrezite, cu acoperișuri lăsate, pătate cu roșu, osii de căruță pe jumătate îngropate în noroi și rămășițele abia sesizabile ale unor țarcuri pentru vite, devenite acum simple ornamente pentru straturile de ace de pin ce alcătuiau solul.

Mult mai rău însă era vaietul puternic, gutural ce se auzea la vremea apusului. Vântul ce bătea dinspre mare și strania nemișcare a țărmului ne atenuau abilitatea de a-i sesiza sursa, așa că sunetul dădea impresia că se infiltrează în apele negre care udau chiparoșii. Apele erau atât de întunecate, că ne puteam oglindi fețele în ele și nu se unduiau niciodată, rămâneau nemișcate precum sticla, reflectând bărbile de mușchi cenușiu ce sufocau arborii. Dacă te uitai peste perimetrele acestea, către ocean, nu vedeai decât apa neagră, griul trunchiurilor de chiparos și ploaia necontenită, nemișcată, de mușchi ce se prelingea spre pământ. Nu auzeai decât vaietul gutural.

E greu de priceput, dacă n-ați fost acolo, ce efect avea. Nici frumusețea peisajului nu poate fi înțeleasă, iar atunci când vezi frumusețe în mijlocul pustiirii, asta mișcă ceva în tine. Pustiirea încearcă să te colonizeze.

Anihilare


Cartea Anihilare poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,7 rating based on 153.618 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786064305831
Goodreads: 51227982

Author(s): Publisher: Armada
Published: 2/19/2020

Aria X: un misterios teritoriu abandonat, aflat în carantină. Până acum, unsprezece echipe de exploratori au dispărut în misiune. A douăsprezecea este formată din patru femei: un psiholog, un antropolog, un topograf și un biolog – cea prin ochii căreia ni se înfățișează Aria X, cu toate ororile și splendorile ei, sfidând granițele raționalului.

După ce și-a lăsat în urmă numele și identitatea, biologul se confruntă cu forme de viață care depășesc orice imaginație, dar și cu povestea paralelă a soțului ei, fost explorator al Ariei X. Secretele pe care fiecare le-a adus cu sine sunt la fel de periculoase ca lumea pe care o explorează...

Protagoniști decupați parcă din cărțile lui Jules Verne sau ale lui H.G. Wells explorează o insulă misterioasă, dintr-o lume de coșmar kafkian. (Kim Stanley Robinson)

Un thriller psihologic despre o expediție periculoasă și despre stranietatea pe care o ascundem adânc în noi. Cu influențe din Kubrik și Lovecraft, romanul își ține cititorii într-un suspans insuportabil până la ultima pagină, și chiar și după. (Lauren Beukes)
 


Fragmentul zilei – 29 aprilie 2020: Anihilare – Jeff VanderMeer

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.