Pe Teofil l-a scos din cocioaba lui ceața. De câteva zile se așezase peste dealuri o ceață de o culoare nemaiîntâlnită, o ceață mov. Și-a luat cojocul peste sutană și a ieșit să se uite mai de aproape. Era într-adevăr mov, densă și mirosea de la distanță. Nu, nu mirosea a apă, așa cum se aștepta, mirosea a trandafir. Dacă urcai tot dealul acela, de acolo satul se vedea destul de bine. Știa că nu are cum să vadă ceva pe o asemenea ceață, dar tot a urcat. Nu se vedea nimic, cum se și aștepta, dar dinspre sat se auzea, totuși, un uruit, ca și cum zeci de motoare s-ar fi ambalat la maximum. Și-a făcut cruce și se pregătea să se întoarcă la cocioaba lui, când i-a auzit și mai pe urmă i-a și văzut urcând dealul.
O fetiță de vreo zece ani și un băiețel de vreo opt, pe care fetița mai mult îl târa după ea, urcau plângând. Erau plini de noroi, mânuțele și fețele le erau zdrelite și plângeau mocnit cu sughițuri. Le-a ieșit în întâmpinare, l-a luat pe băiețel în brațe și pe fetiță de mână și i-a întrebat ce-i cu voi?, dar ei plângeau în continuare. Miroseau puternic a bălegar, aveau bălegar în păr și pe haine.
I-a dus în cocioabă, a suflat în cărbuni să se întețească puțin jarul, a aruncat în jar trei cartofi și tot în jar a pus și ibricul de campanie în care turnase niște fiertură de napi sălbatici. Le-a dat copiilor să mănânce, le-a dat și câte un măr, apoi i-a întins în patul lui și i-a învelit cu pieile lui de oaie.
A aprins o lumânare, a făcut semnul crucii deasupra patului și i-a zis fetei dracului: stai aici să ai grijă de ei, eu mă duc să văd ce-i în sat.
A apărut de nicăieri, era un noiembrie ploios și rece. Prima dată a apărut ceața. O ceață mov, cum nimeni numai văzuse prin părțile-acelea. Era o ceață care-ți intra în suflet, care te mesmeriza. N-a apucat însă să se gândească prea mult la ea, pentru că, la câteva ore după apariția ceții, și-au făcut apariția primele blindate. În urma lor veneau scormonind pământul tancuri și mai în urmă au intrat camioanele cu prelată înțesate de soldați.
Când a ajuns Teofil la marginea satului, încărcau morții în remorcile camioanelor cu lamele buldozerelor. De la poalele pădurii, pe deal, se vedea piața centrală. Acolo stătuseră în urmă cu câteva ore lunetiștii. Piața era luminată, buldozerele își făceau treaba, totul părea liniștit, ordonat, perfect. În mijlocul pieței, încă se mai puteau vedea cârligele în care fuseseră atârnați cei osutăpatruzecișipatru de copii, iar sul ele câteva zeci de câini înfulecau ceva ce semăna cu niște șerpi. Ghicind cam ce ar putea fi șerpii aceia, Teofil s-a cutremurat și și-a pierdut echilibrul, alunecând cu picioarele în tufa după care se ascundea. Dinspre sat, un reflector s-a poziționat imediat asupra lui și s-au auzit voci și lătrături de câini. A luat-o la fugă.
Când a ieșit colonelul din blindată, satul era deja securizat. Vorbea încet, răspicat și apăsat, sigur pe el. Colonelul vă transmite că vom stabili o bază temporară aici, a spus interpretul. Colonelul spune că intenționează să conviețuim pașnic și în armonie, a spus interpretul, dacă va întâmpina ostilitate sau nesupunere, toată lumea va fi pedepsită. Interpretul era un locotenent cu vocea groasă, hodorogită. În spatele lui, soldații rezemați de tanchetă ochiseră deja fetele cele mai fragede.
Teofil s-a afundat în pădure, fugea în paralel cu piscul dealului pentru ca nu cumva să-i îndrepte pe urmăritori spre cocioabă. Ceața mov era densă și camufla zgomotele pădurii, însă tot îi auzea pe urmăritori rupând crengile în spatele său. Din urmă l-a ajuns un câine lup. A sărit la jugulară, dar Teofil a apucat însă să-și arunce din reflex antebrațul în față și fălcile câinelui s-au încleștat tare pe antebraț, încercând să sfâșie. Cu cealaltă mână a apucat câinele de gât, încercând să-l sufoce, dar acesta se zbătea, mârâia și rupea în continuare din antebraț. Durerea era cruntă, a căzut în genunchi, s-a rostogolit și a dat peste o piatră colțuroasă. A lovit cu ea în capul câinelui de câteva ori până i s-au descleștat fălcile. În spatele său, urmăritorii strigau, strigau câinele, erau foarte aproape, la câteva zeci de metri, dar prin ceața aceea nu se vedeau. S-a ridicat și a luat-o din nou la goană. Avea brațele pline de sânge. Tot antebrațul drept îi era sfârtecat.
Anuța avea 13 ani când a fost adusă în dormitorul colonelului. S-a hârjonit puțin cu ea, a dezbrăcat-o, a atins-o, a rostogolit-o ca pe o păpușă de cârpe amuzându-se, apoi i-a spus să deschidă gura. Fetița n-a vrut, ia dat două palme și i-a deschis-o el și a băgat adânc. Fetița s-a speriat, s-a sufocat, s-a smucit și a strâns tare din dinți, scuipând penisul colonelului pe jos. Înainte să leșine a mai apucat să o împuște în cap.
Pedeapsa a fost să adune toți copiii. I-au atârnat în piață în cârlige de măcelărie și le-au despicat burta lăsându-le intestinele să inunde piața. Mulți dintre ei au leșinat când i-au înfipt în cârlige, puteți crede că astfel le-a cedat inima și nu au mai suferit. La urmă au lăsat un băiețel de patru ani care a urlat încontinuu cele 28 de minute cât a durat execuția. Când i-au tăiat abdomenul cu baioneta, încă urla. Un urlet subțire care a trezit un alt urlet, zeci de urlete, sute, acoperite curând de țăcănitul kalașnikoavelor.
Când i-au despicat burtica și-au tras, unul de intestinul gros, altul de intestinul subțire, împrăștiindu-le în toată piața, băiețelul încă urla.
Cartea Arșița poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,5 rating based on 43 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9789734730827
Goodreads: 48719594
Author(s):Publisher: Editura Paralela 45
Published: //2019
Romanul Arşiţa de Cosmin Perţa încheie în forţă o trilogie începută cu Teofil şi Câinele de lemn (2012) şi continuată în 2015 cu În urmă nu mai e nimic, afirmând un prozator (venit dinspre poezie) cu un univers aparte, un mix de realism cotidian şi fantastic în descendenţa prozei central-europene şi ruseşti (Gogol, Cehov, Harms, dar şi Bulgakov), traversat de satira socială şi culminând, în romanul În urmă nu mai e nimic, cu experienţa mistic-religioasă. Teofil, călugărul, este, de altfel, personajul comun celor trei volume ale acestei trilogii poetice şi vizionare, care impresionează prin imaginarul extrem de puternic pe care îl pune în scenă. Arşiţa păstrează atmosfera de proză rusească, mistică şi psihologică, dar pe fundalul unei violente distopii, reprezentând, aşadar, voletul final, şi cel mai puternic, al trilogiei romaneşti. O trilogie care impune, fără îndoială, unul dintre prozatorii de prim-plan ai tinerei generaţii din literatura noastră contemporană.
Adina Diniţoiu
Fragmentul zilei – 3 noiembrie 2019: Arșița – Cosmin Perța