"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 2 noiembrie 2019: Mama îmi spune că am o viață frumoasă – Ana Maria Sandu

Orice-am face și oricât am fantaza, moartea rămâne un lucru inestetic și indecent. Suntem programați să ne speriem, apoi să conștientizăm ideea, dar să ne raportăm la ea ca și când și-ar face mendrele întotdeauna cu alții și în altă parte. Și totuși, în corpul pe care îl știu atât de bine și-l îngrijesc cu atenție crește un desen ciudat.

1981. Prima amintire despre moarte: Dana, cu câțiva ani mai mare decât mine, a avut un accident de karting. Nu fusesem prietene, doar vecine. Timp de câteva zile, toată lumea de pe strada noastră a povestit ce se întâmplase, cum volanul mașinii îi intrase fetei în abdomen, pierduse mult sânge și nu mai putuse fi salvată. Când m-am dus s-o văd (după îndelungi parlamentări cu ai mei, obținusem această favoare), aveam pregătită imaginea fetei moarte: un ficat imens, zdrobit de o fierătanie. Ea stătea însă cuminte pe masa din sufragerie, îmbrăcată într-o rochie de mireasă. Nici urmă de sânge sau de bucăți de kart. Totul era alb și curat. N-am mai intrat de-atunci în casa Danei. Nu știam cum arată un ficat sănătos, cu atât mai puțin unul zdrobit, dar mi s-a părut nedrept să ștergi urmele adevărate, să cosmetizezi într-atât de tare povestea unei morți. Am visat-o mult timp după aceea pe fată cum își căuta bezmetică prin curtea școlii volanul kartului cu care alergase și câștigase nenumărate curse.

2004, o seară de sâmbătă. Stau împreună cu alți trei prieteni în fața ecranului unui computer. Așteptăm relaxați ca imaginea să pornească de pe DVD. Scurtmetrajul documentar The Act of Seeing with One’s Own Eyes/Actul de a vedea cu proprii ochi, din 1971, al regizorului Stan Brakhage, începe cu o ușă care duce într-o cameră de disecție. Totul s-a filmat la morga din Pittsburg, iar condiția pusă de spital – cadavrelor să nu li se arate fețele.

De la episodul din copilărie, când nu fusesem în stare să ficționalizez moartea Danei și mă simțisem mințită de imaginea ei prelucrată, am luat contact cu tot felul de imagini violente. În ficțiune și în realitate. Zilnic, câțiva prizonieri cer îndurare pe ecranul televizorului meu dimineața, iar seara aflu că au fost decapitați. A doua zi am uitat, vin alte narațiuni, mai violente, la rând. Atentatele teroriste și mărturiile supraviețuitorilor funcționează ca cele mai violente, dar și cele mai reușite scenarii de filme horror. Cum să mă mai impresioneze o cameră de filmat de acum o grămadă de ani, care nu face altceva decât să scotocească printre rănunchii unor cadavre? Nu le văd nici o secundă chipurile celor care manevrează instrumentele, ci doar corpurile neînsuflețite ale oamenilor fără fețe sau nume, de diferite vârste și rase, supuse acestei operațiuni laborioase. Fără sonor, filmat pe 16mm, experimentul durează cam un sfert de oră. Trupurile deschise sunt femei și bărbați, tineri și bătrâni, supli și grași, iar mădularele lor acaparează întreaga imagine. Extrase pe rând, organele vitale devin un fel de obiecte de artă în miniatură: rinichii diferă de la un corp la altul, nici inimile nu par la fel, ca să nu mai vorbesc de carcasele transparente ale trunchiurilor care ajung, la un moment dat, să fie în întregime curățate și apoi spălate cu câte un jet puternic de apă. Corpul uman însuși e o instalație complicată, cu nenumărate elemente, iar în maniera în care cadavrele sunt filmate, îmi doresc să le ating, să le simt suprafața mucilaginoasă. Nimic nu e interpretat, din montaj imaginea are toate zgârieturile autenticității. Hiperrealismul disecțiilor e din când în când scurtcircuitat doar de detalii aparent insignifiante: un fir de telefon care se lipește de un halat pătat de sânge, mișcându-se în ritmul unei presupuse conversații, creierul unuia dintre pacienți – o dantelărie de macrameuri sofisticate – stă cuminte pe o masă, după ce craniul i-a fost secționat cu un aparat care arată ca un polizor, plămânii și intestinele femeii cu sâni frumoși par la fel de fioroase ca mădularele bărbatului gras care a fost “decopertat” de un strat gălbui și consistent de țesut adipos. Totul se termină cu aceeași ușă de la camera de disecție care se închide. Moartea a fost demontată cu minuțiozitate, imaginile crude, violente prin nuditatea lor decontextualizată, la care ești programat de obicei să te sperii, să te oripilezi, mi-au plăcut și-mi doream să văd din ce în ce mai mult. Viscerele mi se serviseră simplu, doar ochiul meu le reinterpreta. Nu existau contextul, cauzele deceselor, istoriile personale, felul în care s-au mișcat, au vorbit sau cât de pasionali fuseseră posesorii corpurilor explorate. Nu sunt sigură nici că metafora din alt film, cea cu sufletul care cântărește 21 de grame, funcționase în cazul lor și dacă, în momentul morții, au pierdut în greutate exact atât… Am asistat însă la o proiecție nonșalantă, necruțătoare a organicului, a biologicului. Discursul de cine-verite a reușit salul de la o banală lecție de anatomie la o introspecție în zona ascunsă, pe care nici o oglindă din lume nu e în stare să ne-o arate, de care mi-e teamă, dar mă simt atât de atașată.

Mama Imi Spune Ca Am O Viata Frumoasa


Cartea Mama îmi spune că am o viață frumoasă poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.



Fragmentul zilei – 2 noiembrie 2019: Mama îmi spune că am o viață frumoasă – Ana Maria Sandu

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: