Fragmentul zilei – 5 decembrie 2020: Aroma timpului – Nuria Pradas

Patru bărbați duceau sicriul. Purtau întipărită pe chipuri istovirea celor nevoiți să care greutatea morții. În fruntea cortegiului, Pablito, cu capul plecat, își răsucea în mâini șapca, de parcă ar fi fost o jucărie. Ultima jucărie a copilăriei lui. Lângă el, pășea Enric, un băiețel de aceeași vârstă, ceva mai înalt și mai împlinit, iar în spatele celor doi, Quimeta, mama lui Enric, toată în negru, urmată de aproape de părintele Bernat. Îi însoțeau câțiva vecini și vecine, puțini. Pete negre, triste, își târau picioarele și sufletele prin noroaiele
din Horta.

Micul cortegiu se îndrepta încet, cu pași abătuți, spre Biserica Sfântul Ioan. Apoi, după terminarea slujbei, mai aveau de străbătut o bucată bună până la cimitirul care privea din depărtare cartierul. Va rămâne acolo Ramiro Soto, dormindu‑și somnul de veci lângă Marie, soția lui. Îl aștepta, nu de multă vreme. Amândoi se duseseră prea devreme din această lume.

După aceea, însoțind orfanul, aveau să se întoarcă toți de unde plecaseră: în strada Aiguafreda, strada spălătoreselor.

Era o zi mohorâtă.

Când scoteau din casă sicriul, o pânză de nori negri acoperise soarele cu un văl opac. Parcă și dimineața voia să îmbrace haine de doliu.

Era o zi tristă.

Străzi goale, cu obloanele prăvăliilor coborâte în semn de doliu. Pe strada de lângă piață, micul orfan a ridicat o clipă ochii, până atunci pironiți în pământ. I se părea stranie liniștea care îi sfredelea urechile, lipsindu‑l de muzica cotidiană. I‑a căzut privirea pe câțiva oameni, bărbați și femei, ieșiți din ateliere și prăvălii să‑și ia rămas‑bun de la tatăl lui, care pleca în acea călătorie. Ultima. Cu coada ochiului, le‑a văzut închinându‑se pe Mundeta de la cuptorul de pâine și pe doamna Ramona de la mercerie. Și, înainte de a‑și pleca din nou capul, a mai avut timp să‑i zărească pe Manel, vânzătorul de fructe, și pe domnul Oliveres, farmacistul, în fața ușilor de la magazinele lor, cu privirea plecată și șepcile în mâini în semn de respect.

Simți pe umeri greutatea alinătoare a brațului lui Enric, prietenul lui, care‑i zâmbea încurajator. Și‑a înghițit scâncetul.

Străzile pe care le străbăteau fuseseră până acum străzile copilăriei lui. Străzi ale jocurilor. Străzi cu oameni așezați la poartă să se răcorească, până la ceasul când se goleau spălătoriile și se umplea totul de apă murdară, atunci înșfăcau scaune și copii și‑o luau la fugă. Și‑n apă clipoceau râsetele plozilor și câte‑un pleosc! făcut pe ascuns urmat de‑o palmă și de‑o înjurătură.

Și‑a zis că totul se sfârșise. Că ducea totul cu ea ploaia care începuse să bată în ferestrele caselor din cartier, formând băltoace în care clipocea acum doar melancolia.

S‑au deschis umbrelele, negre, funebre, ca niște corbi mari.

Pablito se feri de umbrela pe care i‑o oferea părintele. Îi făcea bine apa. Îl spăla pe dinafară, deși tristețea îi șerpuia în ochi și‑i înfigea colții în stomac. Lacrimile îi ardeau gâtul. A deschis gura, ca picăturile de ploaie să le împingă în jos. Și le înghițea. Înghițea apa curată a ploii și lacrimile. Și, înghițindu‑le, se transformau în furie. O furie neagră, fierbinte, care părea să‑l sufoce. Nouă, fiindcă el furie nu simțise niciodată. Avea doar unsprezece ani, și la unsprezece ani e prea devreme să te înfurii pe viață.

La biserică, Pablito a ascultat fără să clipească cuvintele părintelui Bernat, strângându‑și în mâini șapca. Din când în când, își arunca în spate zuluful rebel care, în absența șepcii, se încăpățâna să‑i cadă peste ochi. Mirosul de tămâie, de biserică îl înăbuşea. Mirosul acela avea să‑i rămână în nări, întipărit în creier, unit pentru totdeauna cu amintirea morții. Ca și mirosul de pământ ud din cimitirul unde, când au ajuns, ploaia a încetat.

Parfumul absențelor.

Au deschis nișa și au ieșit la iveală resturile sicriului în care se odihnea mama lui. Quimeta, cea care‑i fusese atât de bună prietenă, i‑a șoptit băiatului ceva la ureche, de parcă i‑ar fi spus un secret, ca să‑l distragă. Voia să‑l ia de acolo cu vorbe blajine, să‑l scutească de spectacolul funest. Pablito s‑a dezlipit însă de femeie și a rămas pironit cu încăpățânare pe loc, cu inima bubuindu‑i furioasă în piept. Nici Enric nu s‑a dat dus de lângă el, deși Quimeta îl împingea în spate.

Avea doar șase ani când îl părăsise Marie. Îi uitase chipul și glasul. Trăia însă în inima lui prin tot ce‑i povestea tata. Asta era pentru el mama: o figură plăsmuită de imaginația lui, ca un personaj dintr‑o carte îndrăgită.

Îi promisese tatălui său că n‑o să lase imaginea aceea să cadă în neființă. Că veșnic o să aibă un loc în inimă pentru mama lui. Că o să aibă grijă de mormântul ei, că o să‑i ducă flori de fiecare cincisprezece august, ziua numelui ei, și de întâi noiembrie, ziua când cei vii sunt aproape de morții lor.

Tată și fiu stătuseră mult de vorbă în ultimele zile de viață ale lui Ramiro. Tatăl îi povestise multe lucruri și‑i spusese să încerce să nu le uite. Îi mai ceruse să‑și aducă aminte întotdeauna de unde vine și cine este. Nici unul din cei doi, nici Ramiro, nici Pablito, nu amintise de moartea care din nou se apropia. Bărbatul știa că în curând, foarte curând, și el va deveni parte din lumea amintirilor. De aceea se grăbea să‑și povățuiască fiul. Apoi, nimic nu va mai avea importanță. Ramiro era convins că după moarte totul e tăcere.

Drept, în fața nișei în care i se odihnea mama și unde curând aveau să‑i închidă și tatăl, Pablito, în ciuda puţinilor săi ani, era conștient de singurătatea lui, conștient că toți cei pe care îi iubise atât de mult începeau să trăiască în lumea cețoasă a amintirilor. Poate de aceea, ca să‑i împiedice să dispară de tot, rămăsese cu privirea magnetic ancorată de sicriul mamei, n‑o îndepărtase nici când l‑au deschis și au scos resturile celei care‑l adusese pe lumea asta și care acum i se părea atât de tristă. Atât de dezolantă.

Nemișcat, cu privirea țintuită în golul negru, a urmărit cum introduceau sicriul lui Ramiro. Și cum au închis nișa.

Zdrang.

Ferecați.

Și nu a plâns.

Fiindcă imensa lui jale nu putea fi plânsă decât pe dinăuntru. În singurătate. În totală singurătate.

Aroma timpului

 


Cartea Aroma timpului poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,1 rating based on 369 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067797220
Goodreads: 55823279

Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 11//2020

„Parfumul ei trebuie să aibă miros de femeie. Nici de cocotă, nici de soție supusă. Nici de tânără, nici de bătrână. Nici de extravaganță, nici de discreție. Doar de femeie. Să fie parfumul feminității.“ Destinul lui Pablo, orfanul barcelonez devenit parfumier de excepție, este legat de Coco Chanel, al cărei renumit Chanel Nº 5 va face istorie și va deveni legendă. Aroma timpului de Núria Pradas este o operă despre fascinanta lume a parfumurilor, care ne face cunoscută una dintre cele mai pline de glamour perioade ale secolului XX.

Pablo Soto rămâne orfan la unsprezece ani și trebuie să călătorească, în vremuri de război, din Barcelona până la Grasse, capitala franceză a parfumului, ca să locuiască împreună cu mătușa, unchiul și vărul său. Franța îi va oferi nu doar un cămin și căldura unei familii, ci și ocazia de a pătrunde în lumea parfumurilor sub îndrumarea marelui parfumier franco-rus Ernest Beaux, în al cărui atelier va avea șansa să o întâlnească pe Coco Chanel. În timp ce, pe dealurile însorite unde se cultivă iasomie, trandafir și lavandă, Pablo se îndrăgostește fără speranță de Claudine, maestrul lui creează un parfum ce va revoluționa lumea miresmelor secolului XX, așa cum hainele imaginate de marea creatoare de modă au revoluționat viața femeilor, marcând marea emancipare feminină de după Primul Război Mondial: Chanel Nº5. Nici o iubire imposibilă, nici războiul care va mătura încă o dată Europa nu-l pot opri pe Pablo, trimis de Ernest Beaux să se perfecționeze la Paris, să devină un mare parfumier. Așa cum nici Pablo, fugind la Barcelona, nu poate opri trecutul să-l ajungă din urmă.
 


Fragmentul zilei – 5 decembrie 2020: Aroma timpului – Nuria Pradas

Alte titluri Humanitas.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii