AMBER PATTERSON SE SĂTURASE SĂ FIE INVIZIBILĂ. Venea la sala asta de fitness zi de zi, de trei luni încoace, de trei luni lungi, în care se uitase la femeile acestea cu viață ușoară, care lucrau la singurul lucru de care le păsa. Erau așa de absorbite de ele însele; putea să pună pariu că niciuna dintre ele n-ar fi recunoscut-o pe stradă, deși fusese la doi pași de ele în fiecare zi. Pentru ele era ca o mobilă – ceva neimportant, care nu merită să fie băgat în seamă. Dar nu îi păsa de niciuna dintre ele. Unul și numai unul era motivul pentru care se târa aici în fiecare zi, la aparatul acesta, fix la aceeași oră.
Era plictisită de moarte de rutină – zi după zi, muncind până la epuizare în așteptarea momentului oportun. Cu coada ochiului, a văzut cunoscuții pantofi de sport aurii, Nike, urcând pe aparatul de alături. Amber și-a îndreptat umerii și s-a prefăcut absorbită de revista plasată strategic pe suportul aparatului ei. A întors capul și i-a zâmbit timid blondei superbe, care a binevoit să încline ușor capul în direcția ei. Amber s-a întins după sticla cu apă, mutându-și deliberat piciorul spre marginea aparatului, și a alunecat, răsturnând pe jos revista, care a aterizat pe podea, în spatele pedalei de la aparatul vecinei ei.
– Vai de mine, îmi pare așa de rău! a spus Amber, roșind.
Înainte să se aplece ea, femeia se și oprise din pedalat și îi luase revista de jos. Amber a văzut-o cum ridică sprâncenele, mirată.
– Citești revista asta? a întrebat-o uimită, în timp ce i-o înapoia.
– Da, e revista publicată de Institutul pentru studiul fibrozei chistice. Apare de două ori pe an. O știi?
– O știu, da. Lucrezi în domeniul medical? s-a mai interesat femeia.
Amber a lăsat ochii în jos, apoi s-a uitat la ea.
– Nu, nu lucrez în domeniu. Sora mea mai mică a avut fibroză chistică.
A lăsat cuvintele să umple spațiul dintre ele.
– Îmi pare rău! Am fost lipsită de eleganță. Nu era treaba mea, a spus femeia, întorcându-se la bicicleta ei.
Amber a clătinat din cap.
– Nu, e OK. Cunoști vreo persoană cu fibroză chistică?
Se citea durere în ochii femeii, când s-a uitat din nou la Amber.
– Pe sora mea. Am pierdut-o acum douăzeci de ani.
– Îmi pare așa de rău! Câți ani avea?
– Doar șaisprezece ani. Era diferență de doi ani între noi.
– Charlene avea doar paisprezece ani.
Încetinind ritmul, Amber și-a șters ochii cu dosul palmei. Îți trebuie mult talent actoricesc să plângi după o soră care n-a existat. Cele trei pe care le avea în realitate erau bine, sănătoase, cu toate că nu mai vorbise cu ele de doi ani.
Bicicleta femeii s-a oprit din mișcare.
– Te simți bine? a întrebat-o ea.
Amber și-a tras nasul și a ridicat din umeri.
– E greu și acum, chiar după atâția ani.
Femeia s-a uitat lung la ea, ca și cum ar fi încercat să ia o decizie, apoi i-a întins mâna.
– Eu sunt Daphne Parrish. Ce-ai spune să plecăm de aici și să stăm puțin de vorbă la o cafea?
– Sigur? Nu vreau să-ți stric antrenamentul.
Daphne a dat din cap.
– Da, chiar mi-ar plăcea să stăm de vorbă.
Amber i-a oferit un zâmbet, despre care spera că pare plin de recunoștință, și s-a dat jos de pe aparat.
– Sună perfect!
I-a cuprins apoi mâna femeii și i-a spus:
– Eu mă numesc Amber Patterson. Îmi face plăcere să te cunosc!
Mai târziu în seara aceea, Amber stătea într-o cadă plină cu spumă, sorbea dintr-un pahar de merlot și fixa cu privirea o fotografie din revista Entrepreneur. Zâmbind, a lăsat revista, a închis ochii și și-a rezemat capul de marginea căzii. Era foarte satisfăcută de felul în care decursese ziua. Se așteptase să fie mai complicat, dar Daphne simplificase lucrurile. După ce terminaseră cu micile discuții de complezență de la cafea, ajunseseră la adevăratul motiv pentru care îi captase interesul lui Daphne.
– Pentru cineva care n-a avut niciodată experiența fibrozei chistice e imposibil să înțeleagă, spusese Daphne cu ochii ei albaștri aprinși de pasiune. Julie n-a fost niciodată o povară pentru mine, dar în liceu prietenii mei mă tot îmboldeau s-o las acasă, să n-o mai iau cu mine. Ei nu pricepeau că niciodată nu știam când o să ajungă din nou în spital sau dacă va mai ieși de acolo. Fiecare clipă cu ea era prețioasă.
Amber s-a aplecat spre ea și a făcut tot posibilul să pară interesată, în timp ce calcula în minte cam cât fac diamantele de la urechile lui Daphne, brățara ei îngustă și diamantul uriaș de pe degetul ei cu manichiură perfectă. Probabil că avea cel puțin o sută de miare pe trupul ei subțire, și nu putea să facă altceva, decât să se vaite de copilăria ei tristă. Amber și-a înăbușit un căscat și i-a aruncat un zâmbet forțat.
– Știu. Eu nu mă mai duceam la școală, stăteam acasă cu sora mea, pentru ca mama să poată merge la serviciu. Era gata să fie concediată luându-și așa de multe zile libere, și ultimul lucru pe care ni l-am fi putut permite era să piardă asigurarea medicală! Era încântată de ușurința cu care îi venise minciuna.
– Vai, ce groaznic! a plescăit Daphne din buze. Acesta e încă un motiv pentru care fundația mea e așa de importantă pentru mine. Noi acordăm asistență financiară familiilor care nu își pot permite cele necesare. Dintotdeauna a fost unul dintre cele mai însemnate obiective pe care le-a avut Zâmbetul lui Julie.
Amber s-a prefăcut uimită.
– Zâmbetul lui Julie e fundația ta? E vorba despre aceeași Julie? Știu totul despre Zâmbetul lui Julie, citesc de ani de zile tot ce faceți. Sunt așa de șocată!
Cartea Ultima doamnă Parrish poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 6 martie 2020: Ultima doamnă Parrish – Liv Constantine