"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 6 octombrie 2019: Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte – Matteo Strukul

Părul lung, ca smoala, îi cădea pe față în șuvițe dezordonate și lucitoare. Ochii, ascunși în parte de o șuviță rebelă, se scăldau într‐o insolentă culoare acvamarin și indicau o energie ieșită din comun. Un zâmbet alb îi tăia fața, în timp ce stătea așezat comod la o masă simplă, din lemn.

Se juca cu un goto, un pahar de sticlă, nehotărât dacă să guste vinul Malvasia deschis la culoare care tocmai îi fusese turnat.

Situată în cartierul San Polo, în apropiere de Rialto, Cantina Do Mori nu era cu siguranță cel mai bun bacaro din Veneția, dimpotrivă, avea o faimă foarte proastă, frecventată cum era de neghiobi și aventurieri de cea mai mizerabilă specie. Era însă crâșma cea mai veche din oraș, și cu un lucru erau toți de acord: aici se serveau cele mai bune vinuri din Serenissima. Goto de’ vin de la Do Mori n‐avea egal.

În plus, mai era ceva ce o făcea unică: se bucura de două providențiale intrări, una din strada Do Mori, cealaltă din strada Galeazza. Și, deoarece Casanova era omul care era, o dublă intrare, sau, mai bine zis, o dublă ieșire era cel mai bun lucru pe care‐l putea cere unui bacaro.

Două butoaie din lemn pe post de mese, câteva scaune de paie și o tejghea lungă de stejar mobilau un loc simplu și comod, care reflecta cât se poate de exact caracterul crâșmarului, Marco Spinazzi, un bărbat zdravăn, cu un aer dur și părul prins într‐o coadă de culoarea smoalei, care părea ieșit din cambuza unei corăbii de pirați.

Dar, în după‐amiaza aceea, clienții de la Do Mori vor avea cu totul alte subiecte despre care să vorbească, în afară de calitatea vinului sau de nenorocirile care păreau să fi împins Veneția în perioada cea mai întunecată și mai complexă a extraordinarei sale istorii.

Asta deoarece, era cât se poate de clar, câțiva dintre ei îl cunoșteau după faimă pe bărbatul cu părul lung care intrase de curând și care, iată, se hotărâse să ducă paharul de vin la gură.

Și tocmai pentru că‐l știau după faimă, erau și conștienți de faptul că întoarcerea lui putea aduce doar ghinion.

Cineva, nevăzut, îi aruncă o privire strâmbă.

Era îmbrăcat cu o splendidă redingotă ruginie, purtată peste o vestă elegantă și o cămașă dantelată cu mânecile bufante. În picioare avea o pereche de cizme de piele lucioasă. Fără perucă, își purta părul strâns cu o panglică neagră de catifea.

Aventurier, seducător, spadasin și cabalist, bărbatul acela se simțea ca peștele în apă printre provocări și dueluri, vicii și înșelătorii. Numele său era sinonim cu necazul și, dacă‐ți încrucișai prea mult privirea cu el, acest lucru putea să‐ți fie fatal.

Dacă mușteriii cârciumii ar fi știut ce‐i aștepta în scurt timp, s‐ar fi împrăștiat cât ai zice pește.

Dar nu fu așa. Ceea ce se întâmplă fu doar din vina destinului potrivnic și a singurei ființe care ar fi putut să‐l întreacă, în materie de ghinion, pe acel campion absolut.

Ființa respectivă era o femeie.

Una de o mare frumusețe.

Când intră, fu ca și cum dintr‐odată ar fi început să bată vântul. Frumusețea ei era atât de bătătoare la ochi, încât părea obraznică, de parcă s‐ar fi amuzat să‐i sfideze pe cei din jur. Era îmbrăcată cu o rochie verde‐smarald, care‐i scotea în evidență, prin contrast, splendidul păr castaniu, strâns într‐o pieptănătură sofisticată, dar în același timp discretă, care‐i sublinia reflexele ciocolatii. Buzele pline și roșii păreau în mod natural întinse de un zâmbet, iar privirea demonstra o șiretenie vioaie, care o făcea imediat ademenitoare.

Crâșmarul ridică o clipă ochii spre tavan, presimțind apropierea unui val de necazuri.

Care nu se lăsă așteptat.

Un bărbat cu perucă albă și privirea arogantă, care de câtăva vreme discuta cu doi amici, nu se putu abține să nu spulbere vraja aceea. Făcând‐o bucățele.

 – Deci nu toți clienții sunt slugi sau pierde‐vară, nu‐i așa, Marco? spuse, făcându‐i cu ochiul, cu un aer complice, crâșmarului, care avu grijă să nu‐i răspundă.

Apoi, încurajat de tăcerea lui, bărbatul continuă:

 – Doamna mea, sunt cavalerul Andrea Zanon și vă rog să mă considerați deja umilul vostru servitor. De orice veți avea nevoie, vă implor, nu ezitați să cereți.

Femeia îl săgetă cu o privire scânteietoare, ca și cum s‐ar fi așteptat la o asemenea întâmpinare. Apoi, în tăcere, se uită la ceilalți clienți ai cârciumii, fulgerându‐i cu ochii ei cenușii. În cele din urmă răspunse.

 – Gentile cavaler, mă numesc Gretchen Fassnauer și mă aflu în slujba contesei Margarethe von Steinberg. Caut o persoană cu care doamna mea ar vrea să schimbe câteva vorbe.

Cuvintele se legănară pe notele languroase ale vocii ei răgușite și dezvăluiră o foarte bună italiană, cu un puternic accent austriac.

Zanon tuși nervos și se îndreptă spre ea, umflându‐și pieptul.

 – O, dar ce veste minunată! spuse în zeflemea. Atunci, dacă‐mi pot permite un sfat, aș sugera să căutăm împreună această persoană. Veneția e un asemenea labirint, încât o femeie elegantă, dar care nu cunoaște bine orașul, riscă să înnebunească fără un ghid.

Deși cavalerul făcea tot ce‐i stătea în putință ca să pară amabil și grijuliu, tonul vocii îi era neplăcut și plin de ipocrizie. Femeia păru să nu bage de seamă și zâmbi.

 – Mulțumesc, spuse cu o ușoară malițiozitate, dar eu știu foarte bine unde să caut.

Giacomo Casanova Sonata Inimilor Frante


Cartea Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: