"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 7 octombrie 2019: Unisex – Amelie Nothomb

Pe terasa cafenelei sale preferate, Dominique savura acea după-amiază de sâmbătă. Îi plăcea soarele acela de septembrie care o încălzea fără s-o ardă.

Secretară într-o firmă de import-export, era foarte mândră de munca ei. Tatăl său era marinar pe un vas de pescuit, mama sa era casnică. “Ești o femeie independentă, draga mea, bravo!” îi spusese aceasta.

La douăzeci și cinci de ani, privea spre viitor cu încredere. Prețuia celibatul. Iubirea avea să apară și ea, la momentul potrivit. Când vedea pe câte unele dintre prietenele sale căsătorite și devenite mame, se bucura că nu făcuse ca ele. Măritată, ce soartă sinistră!

Nu și-a dat seama că un bărbat, de la masa vecină, se uita fix la ea.

 – Bună ziua, domnișoară. Pot să vă ofer ceva de băut?

N-a știut ce să răspundă. El a luat asta drept consimțire și s-a așezat în fața ei.

 – Băiete! Șampanie!

 – Două cupe?

 – O sticlă. Din cea mai bună.

Chelnerul a adus o sticlă de Deutz și a umplut două pahare.

 – Sărbătoriți ceva? întrebă tânăra.

 – Întâlnirea noastră.

Au ciocnit. Dominique nu băuse niciodată o șampanie mai de soi și s-a emoționat când a simțit cât de bună e.

 – Cum vă cheamă?

 – Claude. Și pe dumneavoastră?

I-a spus că o cheamă Dominique și că de cinci ani lucra ca secretară la Terrage. Apoi a tăcut, pentru că el nu părea s-o asculte.

 – Cu ce vă ocupați? întrebă ea în cele din urmă.

 – Mă duc la Paris să înființez o firmă, spuse el pe tonul evaziv al unuia care nu vrea să piardă vremea cu un asemenea subiect.

Bărbatul acela o speria un pic, nu știa nici ea de ce. S-a calmat zicându-și că, la urma urmelor, el o abordase. Ce conta dacă-l dezamăgea?

 – Sunteți încântătoare, Dominique!

Tânăra s-a înecat cu gura de șampanie pe care o sorbise.

 – Și mai mult ca sigur că nu sunt primul care vă spune lucrul ăsta.

Ba da, era. Până atunci, numai maică-sa îi mai zisese așa ceva, iar e a o luase ca pe o vorbă pe care o spun de obicei mamele.

 – Nu știu ce să vă spun, domnule.

 – Spuneți-mi Claude. Suntem de aceeași vârstă.

 – Eu nu mă pricep la înființat firme.

 – Nu vă mai bateți capul cu astfel de fleacuri. Aș vrea să ne mai vedem.

Bărbatul i-a cerut insistent numărul de telefon. Ea i l-a dat până la urmă, fără tragere de inimă, și s-a ridicat rapid de pe scaun pentru a-și ascunde stânjeneala.

Dacă ar fi fost o fată normală, și-ar fi sunat o prietenă și i-ar fi povestit toată pățania. Dar în ea era întotdeauna o jenă pe care nu și-o putea explica. Vorbea atât de puțin despre treaba asta, încât nici nu știa cum s-o numească: era vorba de un complex.

Știa că nu toate tinerele suferă de așa ceva. La muncă, avea numai colege impetuoase, obișnuite cu gargara seducătorilor. Ei însă nimeni nu-i spunea astfel de lucruri, iar ea trăsese concluzia că nu era deloc drăguță. În realitate, dacă nimeni nu-i făcea avansuri, era pentru că lumea îi simțea problema.

Bărbatul acela – Claude, ar trebui să se obișnuiască – n-o simțise. Dominique și-a luat inima în dinți și s-a dus să se uite în oglindă. “Încântătoare”, spusese el. Ce văzuse oare la ea?

A stat și s-a gândit. Un tip care înființează firme n-are nici un motiv să mintă o secretară obscură. Tipul nu se purtase ca un bărbat aflat în căutarea unei aventuri de-o noapte. “Să așteptăm mai întâi să mă sune”, își zise ea.

A trecut o săptămână. Ar fi trebuit să-mi dau seama că era o prostie. Bine că n-am vorbit cu nimeni despre povestea asta.

 – Alo, bună seara, aș putea vorbi cu Dominique, vă rog?

 – Eu sunt.

 – Ce mai faceți? Sunt Claude.

 – Credeam că m-ați uitat.

 – Nu sunteți genul de persoană care să poată fi uitată. Iertați-mă că am întârziat până să vă sun. A trebuit să mă duc la Paris să aranjez câteva chestii esențiale pentru firmă. Sunteți liberă diseară?

La restaurant, a comandat el și pentru ea. Ea s-a mirat că lucrul acesta a făcut-o să simtă o oarecare plăcere – pe lângă o mare ușurare, căci se temea că ea ar fi putut alege mâncăruri nerafinate.

 – Cum se numește firma dumneavoastră? îl întrebă ea.

 – E, de fapt, filiala pariziană a firmei Terrage. O chestie de import-export.

Ea începu să râdă.

 – Știam eu că data trecută nu mă ascultați, altfel v-ați fi dat seama de coincidență. Acolo lucrez și eu.

 – La Terrage? Incredibil!

Unisex


Cartea Unisex poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: