Un semn, își spuse ea din nou, deși făcuse un pas înapoi, înainte să-și dea seama. Rămase acolo unde era, analizând cu grijă scena de dincolo de geam. Bucătărie deschisă, își aminti ea. Asta era cheia. Un restaurant cu meniu fix, îi putea face față și în somn. Sau cel puțin ar fi putut, cândva.
Poate că era momentul să afle, momentul să facă încă un pas înainte. Dacă nu se descurca, avea să știe, și situația ei nu ar fi fost cu nimic mai rea decât cea în care se găsea acum.
Probabil că și la hotel se făceau angajări, în anticiparea sezonului de vară. Sau poate că domnul Drubber mai avea nevoie de cineva la el la magazin.
Dar semnul era chiar în fața ei, iar mașina i se îndreptase înspre acest oraș și pașii o aduseseră în acest loc, unde lăstarii de narcise se ițeau din pământ odată cu prima suflare șovăielnică a primăverii.
Se întoarse spre ușă, trase adânc, foarte adânc, aer în piept, apoi o deschise.
Ceapă prăjită, carne pe grătar – ceva vânat –, cafea tare, un tonomat cu melodii country și zumzetul conversațiilor de la mese.
Dușumea roșie și curată, observă, blatul de lucru alb bine frecat. Cele câteva mese libere erau pregătite pentru servirea prânzului. Pereții erau decorați cu fotografii – unele chiar bune, după părerea ei. Imagini în alb-negru cu lacul, cu apa albă, cu munții în fiecare anotimp.
Încă analiza locul, încă își mai făcea curaj, când una dintre chelnerițe trecu pe lângă ea.
– Bună. Dacă vrei să mănânci, ai de ales între tejghea sau masă.
– De fapt, aș vrea să vorbesc cu managerul. Sau cu proprietarul. Ah, în legătură cu anunțul din fereastră. Postul de bucătar.
Chelnerița se opri, ținând în continuare în echilibru o tavă.
– Ești bucătăreasă?
Fusese o vreme când Reece ar fi pufnit la auzul acestui cuvânt, ce-i drept în glumă, dar cu siguranță ar fi pufnit.
– Da.
– Asta e bine, pentru că Joanie a dat pe cineva afară acum două zile.
Chelnerița își strânse degetele de la mâna liberă, o ridică în dreptul buzelor, mimând că bea ceva.
– Oh.
– I-a dat tipului postul în februarie, când a apărut în oraș, căutând de lucru. A spus că îl găsise pe Iisus și că propovăduia cuvântul Lui prin lume.
Își aplecă într-o parte capul și se lăsă pe un șold și-i aruncă lui Reece un zâmbet cald, de pe un chip foarte drăgălaș.
– Și ce-i drept, propovăduia cuvântul Domnului, ca un discipol căruia-i lipsea o doagă, de-ți venea să-i bagi o cârpă în gură. După care, presupun că a descoperit sticla și asta a fost. Așa că ce-ar fi să te duci și să te așezi acolo, la tejghea? Mă duc să văd dacă Joanie poate să iasă un minut din bucătărie. Vrei o cafea?
– Un ceai, dacă se poate.
– Imediat.
Nu era obligată să accepte slujba, își aminti Reece în timp ce se așeza pe un scaun înalt, din crom și piele, și își freca palmele de coapse, ca să și le șteargă pe blugi. Chiar dacă i se oferea, nu era obligată să accepte.
Putea să curețe camere de hotel sau să se ducă să găsească ranch-ul ăla.
Muzica din tonomat se schimbă, și Shania Twain anunță plină de veselie că se simțea femeie.
Chelnerița se duse la fereastra care se deschidea în spate, bătu pe umăr o femeie scundă și îndesată și se aplecă spre ea. Peste câteva clipe, femeia aruncă o privire peste umărul chelneriței, îi întâlni privirea lui Reece, apoi dădu din cap. Chelnerița se întoarse la tejghea cu o cană albă cu apă fierbinte și un pliculeț de ceai Lipton pe o farfurioară.
– Joanie o să vină numaidecât. Vrei să comanzi ceva de mâncare? Chiftele sunt specialitatea casei azi. Și vin cu garnitură de piure de cartofi, fasole verde și un biscuit.
– Nu, mulțumesc. Un ceai e suficient.
Nu ar fi putut să înghită mai mult de atât cu emoțiile care-i întorceau acum stomacul pe dos. Panica voia să se instaleze, o simțea ca pe o greutate udă care-i strângea pieptul.
Ar trebui să plece, își spuse Reece. Să plece chiar acum și să se întoarcă la mașină. Să repare furtunul și să plece din oraș. Afurisite ele de semne!
Joanie avea păr blond și vâlvoi, un șorț alb de măcelar, pătat de grăsime, legat la mijloc, și teniși roșii în picioare. Apăru din bucătărie ștergându-și mâinile pe o cârpă de vase.
Și o măsură pe Reece cu o privire rece ce venea din niște ochi care erau mai degrabă gri decât albaștri.
– Știi să gătești?
Răgușeala de fumător făcea ca întrebarea tăioasă să sune ciudat de senzual.
Cartea Refugiul: semnul sorții poate fi achiziționată de la: