Fragmentul zilei – 1 ianuarie 2021: Calul bălan – Agatha Christie

Aparatul Espresso din spatele umărului meu sâsâi ca un șarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca să nu spun drăcesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgomotelor noastre contemporane au această caracteristică. Scrâșnetul furios și intimidant al avioanelor cu reacție ce brăzdează ca niște fulgere cerul; uruitul înfundat și amenințător al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care îți zgâlțâie până și temelia casei… Chiar și minorele zgomote casnice ale prezentului, oricât de benefică poate fi acțiunea lor, tot au ceva alarmant. Mașinile de spălat vase, frigiderele, oalele de presiune, plângărețele aspiratoare, toate par să spună: „Ai grijă! Sunt un geniu în slujba ta, dar dacă mă scapi de sub control….. „

O lume periculoasă – asta era, o lume periculoasă. Am agitat ceașca fumegândă plasată în fața mea. Mirosea frumos.

 – Mai doriți și altceva?

 – Un sandviș gustos cu șuncă și banană.

Mi se părea o alăturare ciudată. Bananele le asociam cu copilăria… sau, ocazional, cu zahăr farin. În mintea mea șunca era ferm corelată cu ouăle. Totuși, când ești în Chelsea, mănânci ca în Chelsea. Am acceptat un „sandviș gustos cu șuncă și banană”.

Deși trăiam în Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat – în toate celelalte privințe eram străin de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mongole, dar pentru asta aș fi putut locui tot atât de bine în Hampstead sau Bloomsbury sau Stratham – pentru mine ar fi fost același lucru. Cu excepția uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce mă înconjura, iar împrejurimile îmi erau total indiferente. Existam într-o lume a mea, proprie.

Totuși, în această seară anume, suferisem una dintre acele bruște și totale schimbări de sentimente pe care le cunosc toți scriitorii.

Arhitectura mongolă, împărații mongoli, modul de viață mongol și toate problemele fascinante izvorâte din el își pierdură brusc interesul. Ce mai contau? De ce vroiam să scriu despre ele?

Am frunzărit înapoi câteva pagini, recitind ceea ce scrisesem. Totul îmi părea egal de anost – prost scris și deosebit de lipsit de interes. Indiferent cine spusese „Istoria e o vorbărie goală” (Henry Ford?) avusese dreptate.

Am împins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat și m-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mâncasem… După senzațiile mele interne se părea că nu. Prânzul, da, la Athenaeum. Asta a fost de mult.

M-am dus și m-am uitat în frigider. Mai era o rămășiță de limbă uscată. M-am uitat la ea fără nici o plăcere.

Așa se face că am luat-o agale pe Kings Road, și, la un moment dat, am intrat într-un Espresso Caffe Bar cu numele de Luigi scris de-a curmezișul ferestrei cu litere roșii de neon, iar acum contemplam un sandviș cu șuncă și banană, în timp ce reflectam la sinistrele implicații ale zgomotelor prezentului și la efectele lor perturbatoare.

Toate, mă gândeam eu, aveau ceva în comun cu primele mele amintiri despre pantomimă. Davy Jones tocmai ieșit din dulăpiorul lui în nori de fum! Uși și ferestre capcană care lăsau să transpire infernala putere a răului, provocând și sfidând o Zână Bună Diamant, sau un nume în genul ăsta, care în schimb flutura o baghetă cu aspect impropriu și recita cu optimism și cu o voce plată platitudini privitoare la triumful final al binelui, prefațând astfel inevitabilul „cântec al momentului” care nu avea niciodată vreo legătură cu tema respectivei pantomime.

M-a fulgerat brusc gândul că, probabil, întotdeauna era necesar ca răul să fie mai impresionant decât binele. El trebuia să țină spectacolul! El trebuia să  sperie și să provoace! Era instabilitatea atacând stabilitatea. Iar în final, stabilitatea va învinge întotdeauna, gândeam eu. Stabilitatea poate supraviețui banalității Zânei Bune Diamant, glasului plat, cupletului rimat, chiar și irelevantei declarații răsunătoare „Există un drum bătut de vânturi care șerpuiește pe deal în jos, spre orășelul vechi de când lumea pe care-l iubesc”. Oricât de sărace arme ar părea toate acestea, totuși aceste arme aveau să triumfe în final. Pantomima avea să se termine așa cum se termina întotdeauna. Scările, și distribuția coborând în ordinea importanței, cu Zâna Bună Diamant practicând creștineasca virtute a umilinței și necăutând să fie prima (sau, în cazul de față, ultima) ci încadrându-se undeva pe la mijlocul procesiunii, umăr lângă umăr cu fostul ei opozant, acum ieșit din pielea amenințătorului Rege/Demon și rămânând doar un bărbat îmbrăcat în pantaloni colanți roșii.

Aparatul Espresso sâsâi iar în urechea mea. Am făcut semn după încă o ceașcă și m-am uitat în jur. Una din surorile mele întotdeauna mă acuza că nu sunt un bun observator, că nu remarc nimic din ceea ce se petrece sub nasul meu. „Trăiești în propria-ți lume”, mă dojenea ea. Acum, cu un sentiment de bunăvoință conștientă, am luat notă de ce se petrecea .în jur. Era aproape imposibil să nu citești zilnic în ziare despre cafe-barurile și patronii lor din Chelsea; acum aveam șansa să-mi fac o părere personală despre viața contemporană.

În cafenea era destul de întuneric, așa că nu puteam să văd foarte clar. Clientela era alcătuită în majoritate din tineri. Am presupus vag că era ceea ce se chema generația beat. Fetele arătau, așa cum mi se părea că arătau întotdeauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, păreau mult prea călduros îmbrăcate. Observasem asta cu câteva săptămâni în urmă când ieșisem să iau cina cu niște prieteni. Fata care stătuse atunci lângă mine să fi avut vreo douăzeci de ani. În restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lână, o fustă neagră și șosete negre de lână, iar transpirația i se prelingea de pe față direct în mâncare. Mirosea a lână îmbibată de transpirație și, de asemenea, puternic, a păr nespălat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerată foarte atrăgătoare. Nu și de mine! Singura mea reacție era o dorință nebună s-o arunc într-o cadă cu apă fierbinte, să-i dau o bucată de săpun și s-o silesc să-i dea bătaie! Ceea ce demonstra, presupun, cât de în urmă eram cu vremurile. Probabil asta mi se trăgea de la faptul că trăisem atât de mult în străinătate. Îmi aminteam cu plăcere de femeile indiene cu părul lor negru minunat încolăcit, și sariurile în culori pure și strălucitoare căzând în jurul lor în falduri grațioase și legănarea ritmică a trupurilor lor în timp ce mergeau…

Am fost smuls din aceste gânduri plăcute de o bruscă accentuare a zgomotului. Două tinere de la masa alăturată începuseră să se certe. Cei doi tineri care erau cu ele încercau să aplaneze lucrurile, dar fără succes.

Brusc, începură să țipe una la alta. Una din fete o plesni peste față pe cealaltă, a doua o smulse de pe scaun pe prima. Se băteau, ca zarzavagioaicele, insultându-se cu țipete isterice. Una era o roșcată ciufulită, cealaltă o blondă cu părul lins.

În afară de termenii insultători, nu-mi dădeam seama de ce se certau. De la celelalte mese izbucniră strigăte și întărâtări.

 – Bravo, fetițo! Zvânt-o, Lou!

Proprietarul din spatele barului, un tip cu înfățișare de italian focos pe care îl mirosisem a fi Luigi, interveni cu un glas în cel mai pur accent londonez cockney.

 – Hai, gata… terminați… potoliți-vă! O să aduceți într-o clipă toată strada aici. O să-i aduceți pe copoi. Încetați, vă spun!

Dar blonda lățoasă își înfipse mâna în părul roșcatei și o trăgea cu sălbăticie în timp ce țipa:

 – Nu ești decât o târfă care fură bărbați!

 – Târfă ești tu!

Luigi și cei doi însoțitori stânjeniți reușiră să le despartă. În pumnul blondei era un smoc mare de păr roșcat.

Îl ținu sus ca pe un trofeu, apoi îl aruncă pe podea.

Ușa dinspre stradă se deschise larg și Autoritatea, îmbrăcată în albastru, apăru în prag și rosti majestos obișnuitele cuvinte:

 – Ce se petrece aici?

Toți cei prezenți făcură pe loc front comun în fața inamicului.

 – Ne distram și noi un pic, spuse unul din tineri.

 – Asta-i tot, spuse Luigi. O mică distracție între prieteni.

Cu vârful pantofului trimise smocul de păr drept sub una din mesele din apropiere. Părțile beligerante își zâmbeau una celeilalte cu o prefăcută prietenie.

Polițistul se uita bănuitor la toți din jur.

 – Noi tocmai plecam, spuse blonda, toată numai miere. Vino, Doug.

Printr-o coincidență, alți câțiva tocmai plecau. Autoritatea îi urmări cu asprime plecând. Ochii lui spuneau că de data asta trece cu vederea, dar că e cu ochii pe ei. Se retrase agale. Însoțitorul roșcatei achită consumația.

 – Te simți bine? o întrebă Luigi pe fata care își aranja o eșarfa pe cap. Ți-a cam făcut-o Lou, smulgându-ți părul din rădăcină în halul ăsta.

 – Nu m-a durut, spuse cu nonșalanță fata, zâmbindu-i. Îmi pare rău pentru tămbălău, Luigi.

Perechea ieși. Acum, barul era practic pustiu. M-am cotrobăit prin buzunare după mărunțiș.

 – E o tipă pe cinste! spuse Luigi cu admirație, privind spre ușa care se închidea. Luă o mătură și împinse după tejghea smocul de păr roșcat.

 – Trebuie să fi fost groaznic de dureros, am spus.

 – Eu aș fi răcnit din toți plămânii dacă ar fi fost al meu, recunoscu Luigi. Dar Tommy e o tipă pe cinste.

 – O cunoști bine?

 – Oh, în majoritatea serilor e aici. Tuckerton, așa o cheamă, Thomasina Tuckerton. Dar pe aici i se spune Tommy Tucker. E putred de bogată. Bătrânul ei i-a lăsat o avere, iar ea ce face? Vine în Chelsea, trăiește într-o cameră prăpădită la jumătatea drumului către Wandsworth Bridge, și se înhăitează cu o gașcă ce face același lucru. Omoară-mă și tot nu pricep; jumătate din banda asta are bani. Și-ar putea cumpăra cele mai grozave lucruri, ar putea sta la Ritz dacă ar vrea. Dar se pare că ei se dau în vânt după modul ăsta de viață pe care și l-au ales. Da, treaba asta mă depășește.

 

Calul bălan


Cartea Calul bălan poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,8 rating based on 22.580 ratings (all editions)

ISBN-10: 6063349464
ISBN-13: 9786063349461
Goodreads: 56180311

Author(s):Publisher:
Published: //

"Wickedness...such wickedness...."
The dying woman turned to Father Gorman with agony in her eyes. "Stopped....It must be stopped....You will...."

The priest spoke with reassuring authority. "I will do what is necessary. You can trust me."

Father Gorman tucked the list of names she had given him into his shoe. It was a meaningless list; the names wer of people who had nothing in common.

On his way home, Father Gorman was murdered. But the police found the list and when Mark Easterbrook came to inquire into the circumstances of the people listed, he began to discover a connection between them, and an ominous pattern....

Every name of that list was either already dead or, he suspected, marked for murder.
 


Fragmentul zilei – 1 ianuarie 2021: Calul bălan – Agatha Christie

Alte titluri Litera.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii