Fragmentul zilei – 31 decembrie 2020: Cuibul dragonului – Sarah Prineas

Dacă stau chiar la marginea dealului înalt care străjuiește satul și vântul rece bate cu putere, iar eu mă aplec câtuși de puțin…

Apoi încă puțin, doar cât să simt că vântul mă susține…

Am senzația că zbor.

După care îmi alunecă piciorul și aproape că zbor de-adevăratelea. Cad, vreau să spun. Mă clatin preț de-o clipă pe buza prăpastiei și, dând din brațe, îmi recapăt echilibrul. A fost cât pe-aci. Aș fi căzut destul de mult în gol, asta e cert, înainte să mă fac chiseliță.

E o zi frumoasă și însorită, norii sunt răsfirați pe cerul albastru, iar iarba verde de pe colină încă rezistă eroic, înainte să cedeze în fața iernii. Vântul rece mă șfichiuiește, dar mie nu mi-e frig.

Nu mi-e niciodată frig.

Ochii mei de vultur observă până și cele mai mărunte lucruri aflate-n depărtare, iar de aici, de pe Dealul Dragonului, îmi văd satul, o grămăjoară de căsuțe și coșuri fumegânde presărate pe pantele abrupte ale colinei, învăluite în lumina aurie și dulce ca mierea a dimineții.

Norii se-aleargă deasupra mea, umbrind sătucul, apoi soarele izbândește din nou. O pală de vânt trece în grabă pe lângă mine și, o clipită doar, îmi doresc să sar și s-o iau la goană după ea.

Se spune că, odinioară, culmea dealului adăpostea cuibul unui dragon. Mă îndepărtez de marginea prăpastiei, mă ghemuiesc și încep să scormonesc prin țărână, descoperind o bucată dintr-o ceșcuță spartă, cam cât degetul meu mare de la picior. Scuip pe ea și o șterg cu mâna. Ciobul strălucește în lumina soarelui, și atunci remarc că are pictată o floricică albastră, aidoma unei steluțe. Mă ridic și-l bag în buzunar. Culmea dealului este presărată pe de-a-ntregul cu astfel de cioburi. Dragonul care cândva își avea casa aici adunase stive de ceșcuțe, zaharnițe, ceainice și urcioare pentru smântână din ceramică fină, toate decorate cu flori albastre. Cioburile erau tot ce rămăsese în urma dragonului, pe lângă niște vechi oase de oaie ronțăite.

Oare cum era viața acelui dragon care își avea cuibul aici, sus pe deal, printre ceșcuțele de ceai, bătut de vânt și de frig? Poate că și el stătea, ca și mine, și studia de sus pantele abrupte și sătucul de dedesubt.

Ieri, Tam, Fiul Brutarului, mi-a zis că tatăl lui i-a spus să nu mai vorbească cu mine. Nu să fie nepoliticos, ci pur și simplu să păstreze distanța.

Ce gând amar, faptul că prietenul meu nu-mi mai e prieten acum! Tatăl lui i-a spus că e din cauza părului meu roșu ca focul, a ochilor mei negri ca tăciunele și a faptului că petrec mult prea mult timp aici, pe culmea Dealului Dragonului. Tam mi-a zis odată că nu pricepe cum de reușesc să văd cu ochii mei plini de umbre. Și mai am și chipul ascuțit, zice Tam, și prea sălbatic. Și totuși locuiesc aici de când mă știu și ai fi zis că oamenii s-au obișnuit cu mine până acum.

În ultimul timp, lumea mă privește într-un fel anume – de parcă lucrurile care mă deosebesc de ceilalți mă fac periculos sau rău. Treaba asta îl preocupă pe tata, iar îngrijorarea lui mă neliniștește și mai tare, până în punctul în care nu văd altă soluție decât s-o iau la deal, să urc până pe culmea biciuită de vânt și să stau de vorbă cu un dragon care nu mai e aici, apoi să mă întorc acasă după lăsarea întunericului, simțindu-mă aproape sălbăticit și cu o foame de lup.

De sus, de pe deal, îmi zăresc căsuța de la capătul satului, unde tata lucrează la războiul său de țesut, creând țesături fine. Sub ea, drumul duce până în vale și-apoi până în orașul Skarth, o pată întunecată și fumegândă la orizont.

Ceva se mișcă undeva acolo, jos, pe drum.

Mijesc ochii și-mi concentrez privirea într-acolo.Par să fie un bărbat și o femeie. Care urcă spre sat. Sunt niște străini.

În satul nostru nu vin prea des străini. Nu-mi place cum arată.

Mă îndepărtez de marginea stâncoasă și o iau la vale pe cărăruia bătătorită care coboară de pe culmea Dealului Dragonului prin pajiști verzi unde pasc oile, de-a lungul pârâului care trece pe lângă sătuc, și dau apoi în drumul abrupt care traversează satul. Alerg deja în momentul în care ajung acasă. La fel ca restul căsuțelor din sat, și a noastră este de piatră veche, albă, spălăcită, cu acoperiș de stuf și un zid de piatră care împrejmuiește curtea, în care se găsește un mic grajd ce adăpostește caprele și găinile.

Când ajung gâfâind la poarta casei, constat că tata se află în ușă și stă de vorbă cu cei doi străini. Se sprijină cu toată greutatea de toiag. Tata-i un bărbat înalt și puternic, dar este infirm, de când piciorul i-a fost vătămat rău într-un incendiu petrecut cu ani în urmă, astfel că se deplasează anevoie.

Bărbatul cu care stă de vorbă este banal. Poartă melon, are o mustață stufoasă și brațele atât de lungi, că-i atârnă până la genunchi. Femeia, în schimb, nu seamănă cu niciun alt om pe care l-am văzut până acum. Are părul cărunt, tuns periuță, și este înaltă – mai înaltă chiar și decât tata – și poartă haine ponosite și bocanci cu capse din oțel pe călcâie. Ochii îi sunt ascunși în spatele unor ochelari fumurii. Însă asta nu-i tot. De fapt, cel mai ciudat la ea sunt acele. Șiruri întregi de ace prinse în reverele trenciului său. Ace de siguranță de toate mărimile îi atârnă și se bălăngănesc de capetele mânecilor. Ba mai are și câte-un șir de ace de siguranță înfipte în ambele urechi și două în sprânceana stângă, plus încă unul din alamă în nară.

În timp ce mă apropii, îl aud pe bărbat rostind ceva, iar tata se proptește în ușă, de parcă s-ar pregăti de o lovitură. Acești străini, cu acele lor de siguranță, călcâiele de oțel și brațele lor lungi, sunt o amenințare, una căreia el nu-i poate face față.

El, nu. Dar eu, da.

Când ajung la poartă, țopăi pe călcâie, simțind că dau pe-afară de energie, ca și cum n-aș fi plămădit din oase și mușchi, ci din scântei pe care abia le mai pot ține laolaltă. Când îi privesc pe cei doi străini, e ca și cum m-aș uita în celălalt capăt al unui tub prelung – mi se par
mici, ca și cum, dintr-o singură săritură, i-aș putea avea la picioarele mele, urlând îngroziți. În același timp însă, simt ceva în piept, exact lângă inimă. N-am mai simțit asta decât de două ori până acum. E ca un clic bizar, ca atunci când freci amnarul de cremene și se naște o mică scânteie. Scânteia asta mă face să tremur și să simt un gol în stomac, dar în același timp îmi dă și curaj. În timp ce scânteia din mine se transformă într-un foc în toată regula, deschid poarta și pășesc în curte.

 – Ar fi tare păcat, o surprind pe femeia cu ace spunându-i tatei, ca un război de țesut atât de bun să fie mistuit de flăcări.

Tata se încruntă. Urăște focul.

 

Cuibul dragonului


Cartea Cuibul dragonului poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,0 rating based on 231 ratings (all editions)

ISBN-10: 6067937158
ISBN-13: 9786067937152
Goodreads: 56896173

Author(s): Publisher: Corint
Published: //

Rafi e un baiat fara seaman. Are o claie de par rosu si in ochii sai negri ca taciunii exista o licarire aparte. Nu simte nici raceala ghetii, nici dogoarea focului. Ce-i drept, cand doi straini ciudati reusesc sa il infurie, unul dintre ei e aproape parjolit de suflarea sa, semn ca Rafi poarta "semnul dragonului". Destul pentru a atrage atentia unui personaj malefic, destul pentru a fi silit sa plece intr-o calatorie aventuroasa. Destul ca sa afle ca dragonii sunt feluriti, ca au obiceiuri amuzante, precum colectionatul ceasurilor de buzunar. Destul ca insusi Rafi sa isi dea seama ca este purtatorul unui secret de-a dreptul incendiar, care ii va ului pe cititori, pana si pe cei care se considera experti in aventurile cu dragoni.
 


Fragmentul zilei – 31 decembrie 2020: Cuibul dragonului – Sarah Prineas

Alte titluri Corint.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii