Fragmentul zilei – 30 decembrie 2020: Ceruri încătușate – Christine Leunens

La 19 aprilie, înainte de ziua de naștere a lui Hitler, am fost admis în Jungvolk (secția pentru juniori a Hitlerjugend), așa cum se obișnuia. Părinții mei nu aveau de ales, căci era obligatoriu. Mama a încercat să‑l încurajeze pe tata, spunându‑i că nu aveam frați și că deveneam un copil singuratic, prin urmare îmi făcea bine să ies afară și să stau cu alți copii. A subliniat că până și grupurile de tineri catolici învățau să folosească o armă și să tragă la țintă, doar nu era ca și cum venea Marele Război, iar eu eram trimis la Verdun. Deși nu o zicea direct, puteam să citesc pe chipul mamei că mă vedea chipeș în uniformă. Mi‑a potrivit cămașa maronie și nodul la cravată și m‑a tras ușor de urechi. Tata aproape că nu și‑a ridicat ochii din ceașca de cafea ca să se uite la mine, ceea ce m‑a făcut să mă gândesc că, și dacă m‑aș fi dus la războiul care să pună capăt tuturor războaielor, ar fi reacționat probabil la fel de indiferent.

În vara aceea, nouă, celor de la Jungvolk, ni s‑a dat prima sarcină importantă. Toate cărțile care promovau decadența sau perversitatea fuseseră strânse de prin tot orașul și noi trebuia să le dăm foc. A fost foarte cald în luna aia – atât de cald noaptea, încât nu puteam să dormim cu cuverturile pe pat; iar focurile făceau temperatura și mai intolerabilă. Noi, tinerii, trebuia să cărăm cărțile și să le dăm băieților mai mari de la Hitlerjugend, care aveau de fapt privilegiul de a le arunca în flăcări. Eu și ceilalți de vârsta mea îi invidiam, căci, evident, arderea cărților era partea interesantă, iar dacă vreun copil dintre noi îndrăznea să pună un volum pe foc, în joacă, primea imediat o palmă după ceafă.

Aerul din jurul focului devenise fierbinte și greu de respirat. Fumul era negru și mirosea a cerneală arsă. Cărțile nu țineau morțiș să fie arse; trosneau de‑ți spărgeau timpanele și aruncau scântei roșiatice, care ne puteau sări în ochi sau pe haine. Ierarhia stabilită n‑a durat prea mult. Într‑o clipită, proscrișii au preluat sarcina de a azvârli cărțile în foc. Era istovitor pentru brațele mele subțiri să arunce carte după carte, volum după volum, cât mai departe în vâlvătaie. Mi‑a atras atenția un nume: Sigmund Freud. Îl mai văzusem și înainte, pe rafturile din propria noastră bibliotecă. I‑au urmat Kurt Freitag, Paul Nettl, Heinrich Heine și Robert Musil, precum și un manual de istorie care îmi aparținea, probabil perimat. Stângaci, l‑am scăpat la picioare. Focul se dezlănțuise, iar manualul a fost pe dată prins de flăcări, paginile zburând în aer, în câteva tumbe, într‑o ultimă luptă cu viața, scânteind și, în cele din urmă, dispărând în eter.

Când m‑am întors acasă, în biblioteca noastră erau goluri mari, dându‑mi o senzație nedeslușită, neplăcută, ca și cum clapele unui pian ar fi fost apăsate și ar fi rămas blocate. În unele locuri, un raft întreg se prăbușise, precum piesele de domino, ca să camufleze cărțile care lipseau. Mama se chinuia singură să care sus un coș de rufe și, în timp ce își târșâia picioarele coborând iar scările, a tresărit când a dat cu ochii de mine. Am crezut că era din cauza faptului că eram murdar pe față de funingine, dar, când m‑am dus s‑o ajut cu următoarea încărcătură, am fost șocat să văd că în coș erau numai cărți, stivuite unele peste altele. Și‑a găsit cu greu cuvintele încercând să‑mi explice că erau o măsură de siguranță pentru iarnă, în caz că n‑aveam suficiente ziare să aprindem focul – n‑avea niciun rost să le ardem acum, când era cald, a pretins ea. Am rămas fără replică. Un singur gând mi se tot învârtea în minte: oare nu‑și dădea deloc seama în ce necaz ne putea băga? Mi‑a cerut să‑mi scot pantofii și să‑mi fac baie.

În mod straniu, odată ce mama a fost nevoită să meargă la orele privind creșterea copiilor, atmosfera din familie a devenit mai relaxată. Tatei îi plăcea s‑o tachineze la cină. Lovea cu pumnul în masă și îi întindea farfuria pentru încă o porție, zbierând că era momentul să urmeze și cursuri care s‑o învețe să fie o soție bună. Mie și lui Pimmichen ne plăcea când se plângea că era încă departe de a primi Deutschen Mutter Orden, o medalie care se acorda mamelor care aduceau pe lume cinci copii. Mama se înroșea, mai ales când adăugam și eu:

 - Da, Mutti, mai mulți frați și mai multe surori!

Iar Pimmichen completa:

 - Să încep să tricotez?

Încurajările noastre sporeau când mama își dădea părul cafeniu și subțire după urechi și spunea ușor că era prea bătrână ca să mai aibă copii. Căuta complimente și, cum era firesc, le și primea. Tata zicea că spera s‑o învețe la școala maternală cum să aibă bebeluși drăguți și bucălați, făcând‑o pe Pimmichen să‑l lovească peste mână. Numai că pentru mine nu mai era niciun secret, aflasem deja la școală, la orele de știință, tot ce trebuia să știu despre treburile astea. Tata ofta, spunând că o luase de nevastă prea repede – dacă ar mai fi așteptat, ar fi primit un împrumut de căsătorie, din care câte un sfert ar fi fost stins cu fiecare nou‑născut. Financiar vorbind, mama ar fi putut aduce multe beneficii. Oare ar fi fost mai bine să divorțeze și s‑o ia de la capăt? Mama îl privea prefăcându‑se mânioasă. Măcar de‑ar fi putut să‑și cumpere niște rochii noi cu banii ăia falși, zicea ea. Se referea, de fapt, la Reichsmark, bani care ni se păreau încă ciudați, străini. Mama avea pomeții lați și gura subțire și frumoasă, care se schimonosea pe dată, până ce râsul tatei o făcea să zâmbească. Îmi plăcea că părinții mei erau drăgăstoși unul cu altul când eram și noi de față. De fiecare dată când tata o săruta pe mama pe obraz, la fel o sărutam și eu pe bunica.

Dar atmosfera veselă n‑a ținut prea mult. Cred că problemele au apărut în următoarea lună, probabil în octombrie. Totul a început când câteva mii de membri ai grupurilor de tineri catolici s‑au adunat pentru a participa la o liturghie de la Catedrala Sf. Ștefan. Erau mai mulți afară, decât în interiorul zidurilor vechi de piatră. Apoi, în fața catedralei, în inima Vienei, au cântat imnuri religioase și cântece patriotice austriece. Sloganul lor era: Hristos e călăuzitorul nostru”, adică Führer în germană. Demonstrația venea ca răspuns la îndemnul cardinalului Innitzer.

N‑am fost prezent, dar am auzit despre asta la o întâlnire de urgență a grupării noastre de tineret. Andreas și Stefan, care văzuseră ce se întâmplase, ne‑au povestit totul de-a fir a păr. Eu sunt o fire onestă, după cum mi‑am și propus, de altfel, să fiu, așa că trebuie să recunosc că la acea vreme Adolf Hitler era pentru mine la fel de important ca tata, dacă nu chiar mai mult. Cu siguranță era mai important decât Dumnezeu, în care îmi pierdusem credința. În sens biblic, „Heil Hitler” avea o conotație de sfânt, sacru”. Ne‑a înfuriat atitudinea nepotrivită a catolicilor, pe care o consideram o amenințare, o insultă la adresa preaiubitului nostru Führer, un sacrilegiu. Doar n‑aveam să stăm cu mâinile‑n sân și să tolerăm una ca asta! A doua zi, câțiva dintre noi ne‑am alăturat băieților mai mari de la Hitlerjugend și am dat buzna în palatul arhiepiscopal, pentru a ne apăra Führerul, trântind pe jos tot ce întâlneam în cale – lumânări, oglinzi, ornamente, statui ale Fecioarei Maria, cărți de imnuri. În afară de rugi, nu prea am întâmpinat rezistență, în unele încăperi chiar deloc.

 

Ceruri încătușate

 


Cartea  Ceruri încătușate poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

3,1 rating based on 4.022 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067937626
Goodreads: 56310773

Author(s):Publisher: Editura Corint
Published: //2020

O poveste extraordinară și profund impresionantă, ce dezvăluie o lume în care adevărul se împletește strâns cu minciuna, spusă din perspectiva lui Johannes Betzler, membru al Hitlerjugend (Tineretul Hitlerist), sincer convins de misiunea sa. Plin de admirație față de Führer și de idealurile naziste, băiatul este șocat să descopere că părinții lui țin ascunsă în casa lor din Viena o fată evreică pe nume Elsa. Groaza și repulsia care îl copleșesc la început se transformă treptat în interes – iar apoi în obsesie.

După ce părinții lui dispar, doar Johannes mai știe de existența tinerei și doar el îi poate decide destinul.
 

Fragmentul zilei – 30 decembrie 2020: Ceruri încătușate – Christine Leunens

Alte titluri Corint.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii