Fragmentul zilei – 1 noiembrie 2017: Cronicile lui Magnus Bane – Cassandra Clare, Sarah Rees Brennan, Maureen Johnson

După micul dejun, care constase în cinci halbe pentru Ragnor și șaptesprezece pentru Magnus, Magnus îl luă pe Ragnor într-un tur al Limei, de la fațada aurită, rotunjită și sculptată a palatului arhiepiscopal, la clădirile colorate de dincolo de piață, cu balcoanele lor practic obligatoriu ornamentate minuțios, acolo unde spaniolii îi executaseră cândva pe criminali.

 – Am socotit că ar fi drăguț să începem cu capitala. În plus, am mai fost aici, îi povesti Magnus. Cam cu cincizeci de ani în urmă. Am petrecut minunat, în afară de cutremurul care aproape că a înghițit orașul.

 – Ai avut ceva de-a face cu cutremurul?

 – Ragnor, îi spuse Magnus prietenului său pe un ton de reproș. Nu poți să mă învinuiești pentru fiecare mic dezastru natural care se petrece!

 – Nu mi-ar răspuns la întrebare, îi zise Ragnor și oftă. Contez pe tine să fii… mai de nădejde decât ești de obicei, îl puse în gardă în timp ce mergeau. Nu vorbesc limba.

 – Așadar, nu vorbești spaniola? îl întrebă Magnus. Sau nu vorbești quechua? Ori vrei să spui că nu vorbești aimara?

Magnus era perfect conștient că era un străin oriunde se ducea, așa că avea grijă să învețe toate limbile, astfel încât să poată merge oriunde alegea să se ducă. Spaniola fusese prima limbă pe care învățase să o vorbească, după limba lui maternă. Aceea era limba pe care nu o vorbea prea des. Îi amintea de mama lui și de tatăl lui vitreg – îi amintea de iubirea și de rugăciunile și de disperarea copilăriei sale. Cuvintele patriei lui atârnau puțin prea grele pe limba lui, de parcă era nevoit să se implice în ceea ce spunea, de parcă trebuia să fie serios atunci când vorbea.

(Mai erau și alte limbi – purgatica, gehenica și tartariana – pe care le învățase astfel încât să poată comunica și cu cei din tărâmurile demonice, limbi pe care era obligat să le folosească adeseori în domeniul său. Dar ele îi aminteau de tatăl lui natural, iar acele amintiri erau și mai rele.)

Sinceritatea și profunzimea, după părerea lui Magnus, erau supraevaluate, așa cum era și să fii forțat să-ți retrăiești amintirile neplăcute. Prefera să se distreze și să distreze.

 – Nu vorbesc nici una din chestiile despre care tocmai mi-ai spus, îi răspunse Ragnor. Cu toate că probabil vorbesc fraierita gângurită, de vreme ce pot să te înțeleg.

 – Asta a durut și n-a fost necesară, remarcă Magnus. Dar, firește, poți să ai deplină încredere în mine.

 – Numai să nu mă lași aici fără călăuzire. Bane, trebuie să-mi juri.

Magnus ridică din sprâncene.

 – Îți dau cuvântul meu de onoare!

 – Te voi găsi, îi răspunse Ragnor. Îți voi găsi cufărul cu haine ridicole pe care le ai. Și voi aduce o lamă în locul unde dormi și mă voi asigura că va urina pe toate lucrurile tale.

 – Nu e nevoie să fii agresiv în legătură cu asta, îi spuse Magnus. Nu-ți face griji. Te pot învăța chiar acum toate cuvintele pe care ai nevoie să le cunoști. Unul dintre ele este „fiesta”.

Ragnor se încruntă.

 – Ce înseamnă?

 – Înseamnă „petrecere”. Un alt cuvânt important este „juerga”.

 – Acest cuvânt ce înseamnă?

Magnus tăcea.

 – Magnus, zise Ragnor, cu o voce aspră. Cuvântul acesta înseamnă tot „petrecere”?

Magnus nu-și putut reprima rânjetul mucalit care i se lățise pe chip.

 – Ți-aș cere scuze, zise. Numai că nu simt niciun fel de regret.

 – Încearcă să fii ceva mai înțelept, îi sugeră Ragnor.

 – Suntem în vacanță! îi spuse Magnus.

 – Tu ești mereu în vacanță, sublinie Ragnor. Ești în vacanță de treizeci de ani!

Era adevărat. Magnus nu se stabilise nicăieri de când murise iubita lui – nu prima, ci prima care trăise alături de el și îi murise în brațe.  Magnus se gândise la ea destul de des încât menționarea ei să nu-l doară, chipul ei pe care și-l amintea fiind de frumusețea distantă și familiară a stelelor, de neatins, dar strălucind în fața ochilor lui pe timp de noapte.

 – Nu pot să am parte de destulă aventură, zise Magnus cu inima ușoară. Iar aventura nu mă poate avea pe de-a-ntregul.

Nu avea habar de ce Ragnor oftase iar.

Firea bănuitoare a lui Ragnor continua să-l întristeze pe Magnus și să-l dezamăgească, de pildă ca atunci când o vizitaseră pe lady Yarina-cocha, iar Ragnor miji ochii în timp ce vru să știe:

 – Delfinii ăia sunt roz?

 – Erau roz atunci când am ajuns aici! exclamă Magnus indignat. Se opri și chibzui. Sunt aproape sigur.

Mergeau de pe costa la sierra, admirând toate peisajele din Peru. Preferatul lui Magnus era probabil orașul Arequipa, o bucată de lună, făcută din tuf care, atunci când era atins de soare, lucea la fel de orbitor și scânteia la fel de alb ca lumina lunii când lovește apa.

Și acolo exista o tânără doamnă foarte atractivă, dar la sfârșit hotărî că îl prefera pe Ragnor. Magnus ar fi putut să trăiască întreaga sa viață fără să devină implicat într-un triunghi amoros de magicieni sau să audă dezmierdări ca „adorabilă plantă carnivoră” rostită în franceză, pe care Ragnor o înțelegea. Ragnor, oricum, părea foarte încântat, și pentru prima dată nu mărea să regrete că venise atunci când Magnus îl convocase la Lima.

În cele din urmă, Magnus reuși să-l convingă pe Ragnor să plece din Arequipa numai prezentându-l alte domnișoare minunate, Giuliana, care cunoștea cărările pădurii tropicale și îi asigură pe amândoi că avea să fie capabilă să-i conducă la ayabusaca, o plantă cu remarcabile proprietăți magice.


Cartea Cronicile lui Magnus Bane poate fi achiziționată de la: