Apoi trăise ca mânat de demoni, sălbatec, cu un apetit de viață nebănuit de nimeni, nici de el. Femei, chefuri, sporturi, apoi războiul trăit cu o frenezie de dans primitiv printre șerpi veninoși , apoi Parisul, unde muncise până la extenuare, odihnindu-se în perioade de dezmăț nocturn, ș-apoi întoarcerea în țară, revenirea la casa veche moștenită de la mama lui, în care de-atunci fusese stăpân și singur, între biblioteci, lucruri de artă aduse din străinătate și amintirile mamei lui. Replantase la fereastra salonașului trandafiri albi. Reparase pentru nimeni, pianul de lemn roșietic.
Între timp fusese numit profesor universitar. Începuse și să scrie, cuprins curînd după înapoierea în țară de nevoia de-a retrăi, creând ficțiuni. Acel în căutarea timpului pierdut prin care Proust a definit nu numai fosforescența lui spre viață, dar tot caracterul de luptă împotriva morții al creațiunii literare în genere. Fluturarea acestei plecări în suflet, fluturarea acestei întoarceri în lumină de lună a vieții trăite în lumină de soare, mâna mamei lui i-o dăduse, din pragul sufletului adânc, așa cum din pragul casei îl aștepta să se întoarcă de la școală, fluturând spre el o batistă albă până când ajungea în brațele ei. Dar această prezență nu apăruse în nici unul dintre romanele lui. Era parfumul nevăzut: adierea de dincolo. Nu vorbea cu nimeni despre ea. Gândurile lui o cruțau de analiză. Niciodată nu comentase căsătoria ei cu omul vulgar care era tatăl lui fără să-i fie rudă, și soțul ei care trecuse peste ea, străin, ca un bocanc peste o lumină de lună.
Amintirea mamei lui nu era o obsesie; era numai refugiul intim al unei prezențe: cea mai pur apropiată de inima lui. N-o căutase niciodată în viață, dar nici n-o găsise. Femeile din romanele lui dovedeau în genere absența ei. Fără să fie rău cu ele, era lucid, lăsându-le să fie rele, unele involuntar, altele inconștient, literatură în care apăreau destăinuindu-le c-o transparență mai adâncă decât a vieții reale. Dar crease și două eroine care emoționaseră pe mulți cetitori; critica le socotise ireale, cu o viață de poem, nu de roman, deși erau situate în viață. Explicația era apariția presimțită a mamei lui îndărătul lor. Fără să fie mama lui, nici ca ea, erau proiectate în direcția ei. Le cruțase deci, lăsându-le în lumina care venea dinafara lor, ocrotindu-le.
Foarte rar, în mari răstimpuri, avea un vis simplu care-l răscolea. Visa că privește ceva, sau că se plimbă. Şi deodată simțea că nu mai e singur. Senzația pe care-o ai în plimbările solitare, când îți răsare luna în spate. O mână caldă îi apucă mâna. Şi în clipa aceea se trezea, măsurându-și singurătatea pe lume. Căci mînile acelea, singurile vrednice să le sărute, care fuseseră de-atâtea ori lumină și răcoare, umbră și căldură pe fruntea lui de copil, erau încrucișate în întunericul unui sicriu, cu tot pământul asupra lor.
Şi iată că o fetiță întâlnită din întâmplare în tren ca și cele două eroine privilegiate ale romanelor lui. dar aceasta vie, reală, exterioară lui, îi apăruse pe aleea amintirii care ducea spre mama lui.
Nu singură. Două la început.
Cele două fete se coborâseră din trăsura de țară oprită îndărătul unei gări mici. Oricare dintre cele două fete i-ar fi dat aceeași emoție care nu venea din ele, ci dindărătul lor, din prezența subiectivă care le însoțise în trăsura amintirii lui.
Apoi cea cu cireșele, Luli, se individualizase tinerește, răsturnând cireșele vrâstei ei în fața trenului, ș-apoi apărându-i la fereastră ca o glumă când ești aproape trist, după o amintire.
Apoi leșinul și strania deșteptare din leșin lingă mâna din vis, care în acele clipe numai devenise reală, exterioară. Apoi parfumul teilor adus pe pământ de aceeași mână, ca o sticluță din parfumurile mamei lui, deschisă alături de capul lui întins și cu ochii închiși.
Luli!
Așa reapăruse în el, cu numele, după ce prezența ei, amestecată în amintire cu parfumul teilor de altădată, se răspândise până în copilărie, reîntorcându-se vaporos spre al celor de acum.
Luli era Luli: fetița de la fereastra vagonului, devenită sora lui de caritate. Dacă ar fi avut o soră tânără, care ar fi semănat cu mama lui, sau măcar i-ar fi reamintit-o, desigur că… Dar Luli era o fetiță străină care-l veghea, distrată pesemne, și măgulită de rolul de infirmieră a unui domn cu părul alb. Poate că știa cine-i. Poate că văzuse vreo fotografie de-a lui într-o revistă literară. Poate că-i cetise vreun roman. Poate că aștepta răsplata unui autograf, gândindu-se la viitoarele conversații cu prietenele ei: Nu știți ce mi s-a întâmplat în tren? Scriitorul Catul Bogdan….
Căci ce putea face o fetiță ca ea într-o astfel de împrejurare? Singură în tren, veghind un necunoscut care-a avut… Ce-o fi crezând c-a avut? Un acces de inimă? o insolație?… Veghind un necunoscut sau pe un scriitor…
Ori se plictisea, ori se distra, așteptând nerăbdătoare să-l vadă treaz, și să înceteze penibila asistență; sau curioasă să-l audă vorbind și să-și solicite răsplata autografului.
Deschise ochii și n-o mai văzu. Plecase.
Se apropia un tunel. Locomotiva șuieră strident.
Întunericul alergă pe la ferestrele trenului, opac, dur, fumegând înnăbușitor, într-o izbucnire de iad.
Cartea Lorelei poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 2 august 2019: Lorelei – Ionel Teodoreanu