Mă învoiesc, dând ușurată din cap. Intrăm și ne așezăm la o masă dintr-un colț al sălii birtului.
– Ce mai fac părinții și frații mei? întreb eu înanite ca Jacob să deschidă gura.
– Bine.
– Asta-i tot ce-mi poți spune?
– Ce vrei să-ți spun? Le e bine. Ca de obicei.
Îi face semn cârciumarului, arată spre cele două halbe de bere goale de pe masă, iar omul dă din cap că a înțeles. Puțin mai târziu vine cu două halbe pline.
– De fapt, întrebarea pe care ar fi trebuit să mi-o pui e: ce mai faci tu? zice Jacob după ce a dat pe gât o dușcă zdravănă.
– Asta ar fi fost următoarea mea întrebare.
Jacob își mijește ochii.
– Deci îți pasă.
– Da, bineînțeles. Ce s-a întâmplat? Dacă ai ceva de spus, spune pur și simplu.
– Necazul e,… urmează Jacob prudent, că nu-mi merge prea bine. Am datorii și nu găsesc de lucru.
– Ce treabă neplăcută!
– Foarte neplăcută. Ciudat, nu, cum viața poate lua dintr-odată altă întorsătură? Totul e bine și, brusc, trebuie să-ți părăsești satul. Dar tu știi cu siguranță cel mai bine cum se întâmplă asta.
– Ai plecat din De Rijp?
– Tocmai asta spuneam. Am încercat în alte sate, însă nimeni nu are nevoie de un argat. Așa că, în cele din urmă, am venit la Amsterdam.
– Și? Poți găsi aici ceva de lucru?
– Poate, însă prefer să încep o afacere a mea.
Felul în care spune asta, privindu-mă peste buza halbei sale cu bere, nu-mi place.
Nu zic decât:
– Bună idee.
– Da, nu-i așa? La fel m-am gândit și eu. Singura problemă e că n-am bani pentru asta.
Ne privim în tăcere.
– Asta, într-adevăr, e o problemă, spun eu.
– Nu neapărat. Știm amândoi a cui e vina că mi-am pierdut slujba. Și că ai plecat cu un sac mare, plin cu bani, în timp ce eu am fost nevoit să mă descurc singur.
– Am presupus că o să-ți găsești altă slujbă.
Jacob izbucnește în râs, un răs aspru, neplăcut.
– Să nu presupui niciodată nimic așa, pur și simplu, Catrijn. E foarte nechibzuit să faci asta. Să nu presupui niciodată că totul se rezolvă de la sine.
Încercând să-mi alung presimțirea urâtă, iau o gură de bere.
– Credeai că ești singură, nu?
Jacob se aplecă spre mine. Vocea lui e blândă, însă ochii îi sunt duri.
– Ar fi trebuit să te uiți dacă nu cumva e cineva la ușă sau la fereastră. Căci te-am văzut.
În tăcerea care se lasă nu mia aud decât bătăile puternice ale inimii mele. Vocile celorlalți oameni din birt se transformă într-un murmur slab. Liniștea e atât de adâncă, încât aud chiar și respirația lui Jacob. E drept că și stă foarte aproape de mine. Sprijinit cu mâinile de masă, s-a aplecat atât de mult în față, încât mă trag puțin înapoi. Cum ochii nu i se dezlipesc o clipă de fața mea, îmi dau seama că îmi pândește mișcările și că primele cuvinte pe care le voi rosti sunt cruciale.
– Despre ce vorbești? Am crezut că ai ceva să-mi spui. Dacă începi cu ghicitori, eu plec, fiindcă mai am destule de făcut.
Pun halba pe masă cu o mișcare ceva cam prea repezită, astfel încât spuma dă pe dinafară.
El râde din nou.
– Nu-ți fie frică, n-o să te trădez. Găsim noi o soluție.
– Jacob, te întreb pentru ultima dată: despre ce vorbești?
– Totul s-a întâmplat destul de repede.
Se lasă pe spate și se uită drept înainte, de parcă ar retrăi momentul.
– M-am întrebat de ce nu s-a împotrivit. Probabil că era prea beat. Încă putea s-o facă, își mișca și mâinile, și picioarele, și capul. Dar l-ai isprăvit repede.
Stau nemișcată la masă și mă uit la fața dinaintea mea, la acea gură din care ies cuvintele ce îmi năruie viitorul.
– Nu știu ce crezi că ai văzut, însă eu mi-am găsit soțul mort în pat. Eram speriată și l-am scuturat cât am putut de tare ca să-l trezesc.
– Cu o pernă în mâini? Nu, Catrijn, n-a fost așa. Nu ți-o iau în nume de rău, să știi. Gobert a fost un ticălos. Cel puțin cu femeile. Eu n-am avut probleme cu el, însă nici nu m-a călcat vreodată în picioare. Deci înțeleg foarte bine și aș vrea să-mi țin gura, crede-mă. Toată lumea a avut de câștigat, în afară de mine. E cinstit?
– Ce vrei de la mine?
– Cincizeci de florini.
– Asta înseamnă jumătate din averea mea!
– Știu. Pentru mine e de-ajuns ca să o iau de la capăt. Aș fi putut să cer tot, însă n-am sufletul ăla. Acum spune și tu, cincizeci de florini e totuși un preț mic, nu? La ce-ți mai folosesc banii ăia dacă nu peste mult timp o să atârni în spânzurătoare?
Ochii ni se întâlnesc, ai lui – provocatori, ai mei – reci. Cel puțin, așa sper. Poate că-mi vede frica pe care încerc să o stăpânesc.
– N-am spus că ai văzut bine, Jacob. Cum ți-am zis, l-am scuturat, nimic mai mult. Dar nu vreau să răspândești prostii despre mine în tot satul. Pot să-ți dau douăzeci de florini.
Cartea Albastrul din miez de noapte poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 3 august 2019: Albastrul din miez de noapte – Simone van der Vlugt