/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 4 august 2019: Un trecut care se încăpățânează să nu mai treacă – Bronislaw Wildstein

Solidaritatea a fost un fenomen unic la scară globală. Nu se cunoaşte altă mişcare de opoziţie la care să fi aderat voluntar, în decursul câtorva luni, peste zece milioane de oameni (se cuvine a include aici şi Solidaritatea Rurală şi Asociaţia Independentă a Studenţilor), adică aproape 50% din populaţia adultă a ţării, deşi această apartenenţă era asociată cu o primejdie greu de estimat, dar cu siguranţă gravă. Aceşti oameni au rămas neclintiţi într-o primejdie continuă şi severă timp de un an şi jumătate, iar apoi, în ciuda legii marţiale, au fost în stare să organizeze o mişcare de rezistenţă fără precedent la scară istorică.

Acestui fenomen neobişnuit, care a stat la baza statalităţii noastre redobândite, nu i s-a acordat suficientă reflecţie şi nici cuvenita cinstire, lucru ce poate fi constatat în mod evident astăzi, din perspectiva celor 30 de ani care au trecut de atunci. Dimensiunea dezavuării şi trecerii lui sub tăcere, mai ales la începuturile celei de-a Treia Republici, ne face să vorbim de îndepărtarea lui din memoria oficială, ceea ce aruncă o anume lumină asupra istoriei noastre recente.

Cu atât mai mult este de datoria noastră să ne întoarcem încă o dată spre Solidaritatea şi să reflectăm asupra ei, deoarece concluziile ce decurg din această experienţă istorică trebuie să fie semnificative pentru prezentul şi viitorul nostru.

Unul dintre factorii ce fac atât de dificilă descrierea fenomenului în cauză este spontaneitatea sa. Solidaritatea a apărut fără nici un plan sau proiect, i-a surprins nu numai pe observatori, ci şi pe creatorii săi, acesta fiind şi motivul pentru care nu poate fi înghesuită în scheme ideologice sau analitice gata făcute. Solidaritatea a fost, în felul ei, un miracol istoric, iar un miracol e greu de cuprins în formule raţionale.

Poate ar merita să începem prin a răspunde la întrebarea: ce nu a fost Solidaritatea? Aşadar, n-a fost un proiect novator sistemic, nici o propunere de soluţii politice pentru un stat democratic. Asta nu înseamnă că semnificaţia ei se reduce doar la o istorie închisă (ca şi cum ar exista fenomene ce-ar putea fi reduse la un trecut definitiv apus). Dimpotrivă, ea spune mult despre naţiunea noastră şi poartă un mesaj de dimensiune universală. Se poate presupune, cu un mare grad de certitudine, că dacă Hannah Arendt şi-ar fi scris astăzi tratatul Despre revoluţie, evenimentul pus în centrul analizei sale ar fi fost tocmai Solidaritatea.

Experienţa Solidarităţii este un argument fundamental în favoarea concepţiei clasice aristotelice despre om ca „fiinţă politică“. Aceasta din urmă presupune că persoana umană îşi poate dobândi plinătatea umanităţii numai în comunitatea civică, pe care o atinge datorită relaţiilor cu ceilalţi şi în acţiuni în favoarea binelui comun. Etica, fără de care omul este o per soană incompletă, determină relaţiile lui cu comunitatea.

Este o concepţie care se situează la antipodul abordării liberale, dominante astăzi, care pune accent pe autonomia persoanei şi etalează potenţe amintind de puterile creatoare divine, ce l-ar face pe om capabil să se autocreeze. Ele ar trebui să deschidă perspectiva auto-împlinirii, conducând astfel la o formă superioară a existenţei umane. În această abordare, omul joacă rolul unui creator autonom, asemenea lui Dumnezeu. Aristotel a arătat că singur nu poate fi decât Dumnezeu sau animalul. A-l imagina pe om egal cu Dumnezeu este o uzurpare, iar experienţele secolului XX au arătat cum, aspirând la acest rol, omul se prăbuşeşte în animalitate.

Cei care au trăit fenomenul Solidaritatea îşi amintesc de el ca de o renaştere a naţiunii, dar şi ca de o neobişnuit de intensă experienţă existenţială. Datorită posibilităţilor create de comunitate, oamenii şi-au recâştigat şi demnitatea individuală.

Mecanismul totalitarismului face ca indivizii să fie lăsaţi singuri, deci neajutoraţi, în faţa molohului atotstăpânitor al statului. Monopolul guvernanţilor asupra tuturor formelor de activitate socială – acesta fiind chiar principiul totalitarismului – trebuie să ducă la asemenea consecinţe. Desigur, este un model ideal, dar toată practica totalitarismului tinde în această direcţie. În Polonia, cea mai mare concesie pe care guvernul comunist a făcut-o naţiunii a fost aceea că a trebuit să consimtă la existenţa unei Biserici Catolice independente, deşi supuse unor neîncetate presiuni şi hărţuieli. Acţiunile guvernelor Republicii Populare Polone au arătat, ca întotdeauna în acest tip de sistem, că trebuia să fie doar o concesie temporară, împotriva supărătoarei independenţe a Bisericii fiind întreprinse neîncetate campanii. Instituţia Bisericii era totuşi un fapt senzaţional în realitatea acelui stat.

Cei peste 30 de ani de comunism, rezultat din cataclismul celui de-al Doilea Război Mondial, au sfărâmat legăturile comunitare şi sociale tradiţionale. În faţa minciunii omnniprezente, a înşelăciunii şi intimidării, polonezilor le-a rămas refugiul în viaţa de familie şi, mai important, în trăirea religioasă colectivă. Toate celelalte organizaţii civice şi comunitare fuseseră distruse, unele chiar acţionau împotriva destinaţiei lor iniţiale, păstrând aceleaşi nume şi forme exterioare. Aşa era aşa-zisa „auto conducere“, sau omoloagele ei, corporaţiile profesionale. Toate fuseseră transformate într-o „curea de transmisie“ a puterii comuniste, şi astfel în mecanism al statului totalitar.

Un Trecut Care Se Incapataneaza Sa Nu Mai Treaca


Cartea Un trecut care se încăpățânează să nu mai treacă poate fi achiziționată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: