/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 5 augst 2019: Cartea de la San Michele – Axel Munthe

Sării pe plaja îngustă de pe șalupa ce venea de la Sorrento. Cârduri de băieți se jucau printre bărcile răsturnate sau își scăldau trupurile de un bronz strălucitor în valurile care se spărgeau de țărm, iar bătrâni pescari, cu bonetele lor frigiene pe cap, stăteau în fața bărcilor-case și își cârpeau năvoadele. De partea cealaltă a debarcaderului, se afla o jumătate de duzină de măgari, cu șeile pe spate și mănunchiuri de flori între frâie, și împrejurul lor flecăreau și cântau tot atât de multe fete cu spadella argintii înfipte printre șuvițele lor negre de păr și cu câte o basma roșie legată în jurul umerilor. Măgărușul care mă adusese la Capri se numea Rosina, iar numele fetei era Gioia. Ochii ei negri strălucitori scânteiau de tinerețe arzătoare, buzele îi erau la fel de roșii precum colierul de corali pe care îl purta la gât, puternicii dinți albi luceau ca un șirag de perle, în râsul său tineresc. Îmi zise că avea cincisprezece ani și îi spusei că era mai tânără decât fusesem eu vreodată. Însă Rosina era bătrână, “e antica”, spuse Gioia. Așa că mă lăsai să alunec din șa și încpui să urc domol cărarea ce șerpuia spre sat. În fața mea, Gioia dansa în picioarele-i goale, cu o ghirlandă de flori pe cap, ca o tânără bacantă, iar în urma mea mergea clătinat Rosina, pe delicatele-i copite negre, cu capul aplecat și urechile lăsate, adâncită în gânduri. Eu nu aveam timp să mă gândesc, mintea îmi era plină de mirări entuiaste, inima plină de bucuria de a trăi, lumea era minunată și eu aveam optsprezece ani. Ne-am urmat drumul printre tufișuri de ginestra și de mirt în apogeul inflorescenței, iar ici și colo, prin iarba dulce-mirositoare, multe flori pe care nu le mai văzusem până atunci în patria lui Linnaeus, își ridicau capetele pline de grație ca să se uite la noi în vreme ce treceam.

 – Cum se numește floarea aceasta? o întrebai pe Gioia.

Îmi luă floarea din mână, o privi cu dragoste și spuse:

 – Fiore!

 – Și ce nume este acesta?

Ea o privi cu aceeași delicată atenție:

 – Fiore!

 – Dar, acesteia cum îi spui?

  – Fiore! Bello! Bello!

Culese un mănunchi de mirt frumos mirositor, dar nu mi-l va da mie. Zise că florile erau pentru Saint Constanzo, patronul sfânt al insulei Capri, care era în întregime din argint masiv și făcuse atât de multe miracole, Saint Constanzo, bello, bello!

Un lung șir de fete, cu pietre vulcanice pe cap, înainta agale spre noi, într-o maiestuoasă procesiune, asemenea cariatidelor de la Erechteum. Una dintre fete îmi zâmbi prietenos și îmi puse o portocală în mână. Era o soră de-a Giolei, și chiar mai frumoasă, îmi zic eu în gând. Da, la ei acasă se aflau opt frați și surori, iar doi plecaseră în Paradise. Tatăl lor se dusese la pescuit corali, departe, în “Barbaria”. Uite ce minunat șirag de corali tocmai i-a trimis ei, che bella collana!! Bella! Bella!

 – Și tu ești frumoasă, Gioia, bella, bella!

 – Da, confirmă ea.

Piciorul mi se împiedică de o coloană spartă de marmură.

 – Roba di Timberio! îmi explică Gioia. Timberio cattivo, Timberio mal’ochio, Tomberio camorrista!

  – Da, zisei eu, cu amintirile lecturilor din Tacit și Suetonio încă proaspete, Tiberio cattivo!

Ieșirăm pe șosea și ajunserăm în Piazza, unde doi marinari stăteau lângă parapetul ce domina Marina, câțiva caprioți moțăiau în fața osteriei lui Don Antonio, și o jumătate de duzină de preoți stăteau pe treptele ce duceau spre biserică, gesticulând violent, într-o conversație însuflețită. “Moneta! Moneta! Molta moneta! Niente moneta!” Gioia alergă să îi sărute mâna lui Don Giancinto, care era părintele ei confesor și un vero santo, deși nu arăta deloc asfel. Ea se ducea la spovedanie de două ori pe lună, eu de câte ori mă duceam la spovedanie?

Deloc!

Cattivo! Cattivo!

Oare îi va spune lui Don Giacinto că o sărutasem pe obraz, sub lămâi?

Bineînțeles că nu.

Trecem prin sat și ne oprim la Punta Tragara.

 – O să mă cațăr pe vârful stâncii aceleia! zisei, arătând cea mai abruptă dintre cele trei Faraglioni ce străluceau la picioarele noastre ca ametistul. Dar Gioia era sigură că nu aș putea să o fac. Un pescar, care încercase să se urce în căutare de ouă de pescăruș, fusese azvârlit în mare de un spirit diavolesc, care trăia sub înfățișarea unei șopârle albastre, la fel de albastră ca Grota Albastră, ca să vegheze comoara ascunsă acolo de însuși Timberio.

Înălțat deasupra prietenosului sătuc, conturul amenințător al lui Monte Solaro se profila pe cer, la apus, cu piscurile amenințătoare și pantele inaccesibile.

Cartea De La San Michele


Cartea Cartea de la San Michele poate fi achiziționată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: