Fragmentul zilei – 2 octombrie 2020: Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli – Jeanne Mackin

New York, 1954

 – E PENTRU TINE!

Liz, asistenta de la galerie, mi‑a înmânat telegrama. Hârtie albastru pal, scris albastru, îndrăzneț. Am întors‑o pe o parte și pe cealaltă. În timpul războiului învățaserăm să ne temem de telegrame. Războiul se terminase și toți cei care se mai putuseră întoarce acasă o făcuseră deja, însă frica rămăsese, spaima de a citi din nou acele cuvinte: „Vă informăm cu regret că…”

 – Ai de gând să o deschizi? m‑a întrebat Liz.

 – Desigur!

Am ezitat. Singurele persoane pe care le iubeam, singurele care îmi mai rămăseseră, se aflau la doar câteva străzi depărtare, în centru. Nu ar fi fost nevoie de telegramă dacă li s‑ar fi întâmplat ceva rău; erau la un telefon intraurban distanță. „Deschide‑o”, mi‑am poruncit.

M‑am așezat pe o ladă de lemn pentru ambalaj și am sfâșiat hârtia cu unghiile cu oja sărită, zicându‑mi că, uneori, telegramele aduc vești bune. Da, este cu putință.

Mesajul era scurt: Vino la Paris! Trebuie să te văd! Semnat: Schiap.

Elsa Schiaparelli! Bineînțeles, doar ea mai degrabă ar fi trimis o telegramă decât să dea un telefon peste Ocean! Și asta nu din cauza costurilor, ci a uneia dintre multele ei fobii și superstiții: ura telefoanele. Tot zgomotul galeriei din Madison Avenue, ciocănelile, foșnetul ruletelor, scârțâitul scărilor târâte pe podea, toate au dispărut. New Yorkul întreg parcă s‑a destrămat, iar eu m‑am trezit din nou la Paris.

Am închis încet ochii și mi‑am adus aminte de acordeonistul din colțul rue Saint-Honoré cântând Parlez‑moi d’Amour, de râsul gutural al lui Schiap în timp ce stătea la o bârfă mică împreună cu asistenta ei, Bettina. De obicei o bârfeau pe Coco Chanel, marea ei rivală. Charlie, chipeș în costumul lui; Ania, blonda fatală, întorcând capetele în barul de la Ritz. Gustul cafelei tari, mirosul de pâine proaspătă, culorile, strălucirea Turnului Eiffel, miracolul medieval al ferestrelor în rozetă ale bisericilor.

Cât trecuse de atunci? Aveam douăzeci și cinci de ani când am cunoscut‑o pe Schiap la Paris. Ea avea patruzeci și opt, cu doar nouă ani mai mult decât am eu acum, când îmi încep povestirea. O considerasem bătrână, deși ea nu se văzuse niciodată astfel.

 – Femeile nu îmbătrânesc dacă hainele pe care le poartă sunt mereu actuale! îmi spusese ea odată. Femeile mature nu trebuie să se îmbrace copilărește, însă nici nu trebuie să accepte că vârsta este ceva de neevitat. Nu e cazul, nu în modă.

După război, eu și Schiap o luaserăm pe cărări diferite, nerăbdătoare să ne trăim viețile, să ne întoarcem la existența care fusese întreruptă, să încercăm să redescoperim ce se pierduse. Nu te poți întoarce în timp, desigur. Timpul este ca o săgeată care zboară înainte, nu înapoi. Am învățat bine această lecție. Dacă privești prea mult în urmă, ajungi să te transformi într‑un stâlp de sare, ca soția lui Lot, sarea care arde cu flacără albastră.

Chiar și așa, de ce „trebuia” Schiap să mă vadă? De ce nu scrisese „vreau” sau, mai simplu, „vino”, poruncind, așa cum se știe că avea obiceiul să o facă? Mesajele ei avuseseră întotdeauna o nuanță teatrală, un pic de aroganță și de egoism, așa cum se întâmplă adesea în cazul persoanelor de succes și foarte hotărâte. Își câștigase dreptul de a fi dramatica, faimoasa, scandaloasa, ar zice unii, Elsa Schiaparelli, creatoarea unora dintre cele mai frumoase și, uneori, și dintre cele mai bizare piese vestimentare purtate de femei.

 – Vești rele? m‑a întrebat asistenta, care lăsase jos rama din lemn pe care o ducea.

 – Nu! Nu prea înțeleg despre ce este vorba.

Am împăturit telegrama și am pus‑o în buzunar.

 – E de la o veche prietenă. Din Paris.

Liz a răsuflat, exagerând puțin ușurarea.

Angajata galeriei domnului Rosenberg era o persoană afectuoasă, de la care te puteai aștepta să primești o îmbrățișare fără niciun motiv ori să îți strângă mâna dacă bănuia că ai primit vești proaste. Îmi plăcea asta la ea și îmi plăcea și că mâinile ei palide și subțiri îmi aminteau de Ania.

 – Paris… Mi‑ar plăcea să ajung acolo într‑o zi. Tu ai fost, nu‑i așa?

 – Da. Am fost.

Ah, și cum fusese!

 – Aproape am terminat. Crezi că am putea încheia pe ziua de azi?

Trebuia să mă gândesc la telegramă, să iau o hotărâre.

 – Dar tablourile trebuie aranjate pe pereți până luni.

Liz părea mai îngrijorată ca niciodată. Era prima mea expoziție în faimoasa galerie Rosenberg și nu puteam trata lucrurile cu superficialitate. Picturile mele fusese să prezentate în cadrul mai multor expoziții colective, vândusem chiar niște tablouri, însă dacă acest eveniment avea să fie bine primit… Ei bine, urma să am cu adevărat succes.

Liz și‑a plecat privirea asupra telegramei, pe care încă o aveam în mână.

 – Bine! a fost de acord. Putem să terminăm aici mâine. Pleacă! Pleacă acasă!

Erau exact cuvintele pe care mi le spusese Schiap cu ani în urmă. Viața se rezuma parcă la un refren, care mă ducea înapoi în timp. Nu ecoul cuvintelor ei m‑a înfiorat însă, ci deschiderea telegramei și rândurile pe care tocmai le citisem: Vino la Paris! Trebuie să te văd! Exact ceea ce îmi scrisese fratele meu, Charlie, cu șaisprezece ani în urmă.

Bineînțeles că aveam să mă duc. Era imposibil să refuz, la fel cum îmi fusese și atunci, demult. În timp ce Liz începuse să strângă, am găsit un petic de hârtie și am început să scriu o listă cu cele necesare oricărei călătorii pe care trebuie să o faci în perioade aglomerate. Aveam să asist la vernisaj și apoi să iau un avion spre Paris. Un avion! Înainte de război, oceanul era încărcat de vapoare cu aburi care traversau apele dintr‑o parte într‑alta; acum, oamenii călătoreau pe calea aerului. Era mai ieftin. Era mai rapid. Schiap fusese printre primele persoane care se încumetaseră la un zbor transatlantic. Adora faptul că putea fi la Paris luni, pentru micul dejun, și că marți îl putea savura la New York.

Liz a strâns scara și mi‑a aruncat din nou o privire îngrijorată pe deasupra ochelarilor pe care îi purta coborâți pe nas, așa cum îi purta și Coco Chanel pe ai ei, atunci când credea că nu o vedea nimeni. Afară, dincolo de fereastra galeriei, Madison Avenue pulsa de viață. New Yorkul își revenise după război. Rafturile magazinelor cu delicatese din cartier erau pline, vitrinele de la Bonwit Teller, Macy’s, Henri Bendel vădeau opulență. Orașul era mai puternic ca niciodată, așa cum un pacient care a suferit de gripă se trezește, într‑o dimineață, mai sănătos ca oricând pentru că s‑a odihnit câteva zile la pat.

Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli

 


Cartea Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,0 rating based on 1.969 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067937756
Goodreads: 56564563

Author(s):Publisher: Corint Books
Published: //2020

O poveste minunata despre doua femei creative si vibranta lor bucurie de a trai, dar si despre concurenta apriga dintre ele, totul pe fundalul amenintarii crescute a invadarii Parisului de catre nazisti. - Shelley Noble, autoarea romanului Lighthouse Beach

In vreme ce Hitler si nazistii devin din ce in ce mai puternici, iar omenirea se pregateste de razboi, Elsa Schiaparelli si Coco Chanel, ale caror opinii politice difera la fel de mult ca stilul vestimentar pe care il propun clientelor, duc propria batalie. [...] Jeanne Mackin il insoteste pe cititor intr-o calatorie captivanta, plina de descrieri atat de vii ale hainelor despre care se vorbeste, incat ai senzatia ca le vezi sarind din pagina. Splendid istorisita, avand la baza o cercetare minutioasa, povestea Rivalelor este o lectura obligatorie. - Renee Rosen, autoarea romanului Park Avenue Summer
 


Fragmentul zilei – 2 octombrie 2020: Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli – Jeanne Mackin.

Alte cărți apărute la Editura Leda.

Sus.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii