Fragmentul zilei – 3 octombrie 2020: Aurul diavolului – Andreas Eschbach

Era în anul Domnului 1295 când scutierii cavalerului Bruno von Hirscheberg au întâlnit în pădurile acestuia, chiar în vadul râului, un călător singuratic. O căruță prăpădită stătea înclinată în mijlocul curentului, iar de pe capra acesteia un bărbat cărunt blestema biciuind calul înhămat la ea. Animalul era plin de sudoare și oricât se opintea în hamuri nechezând, căruța se afunda tot mai mult în pietrișul vadului și nu se clintea din loc.

 – Hei! strigă unul dintre scutieri, un bărbat cu numele de Egbert, și intră în vad cu calul lui. Te putem ajuta, străine? Mi se pare că ai dat de greu.

Ceilalți călăreți îl urmară, cinci băieți tineri și puternici.

Barbatul din căruță lăsă biciul și se întoarse către călăreți. Avea părul cărunt și neîngrijit și o barbă scămoasă în jurul unui chip pe care anii și vremea lăsaseră urme adânci. Îmbrăcămintea îi era din pânză de sac, părea învechită și uzată, ca atelajul pe care îl mâna. Doar ochii lui nu erau cei ai unui bătrân obișnuit. În ei mocnea un foc aparte, o vigilență suspicioasă ca a celor persecutați, fugari de ani buni.

Hopa! se gândi Egbert, care își însoțise stăpânul în ultima cruciadă și instinctul dobândit în această periculoasă expediție îl avertiza că bărbatul nu era unul obișnuit.

 – Una dintre roți s-a afundat, răspunse străinul cu o voce spartă, metalică. Dacă mă ajutați să o eliberez, îmi pot continua drumul fără probleme.

Egbert le făcu un semn bărbaților, care săriră de pe cai în apa rece, ce le ajungea la coapse. Se proptiră cu toții în căruță, aceasta începu să trosnească și roata se eliberă din prundiș.

 – Hei! mai strigă odată Egbert croindu-și grăbit drum prin apă până la calul lui si sări în șa, pentru a ajunge din urmă căruța, care acum hurducăia prin vad gata să urce pe mal.

Egbert își dăduse seama de greutatea considerabilă a căruței. Nu era de mirare că roțile i se afundau în prundișul vadului, lăsând urme adânci.

 – Străine! strigă el în urma atelajului când acesta ajunse pe uscat, apoi făcu semn însoțitorilor săi să se grăbească. Cine sunteți și încotro vă îndreptați?

 – Numele meu este John Smith, răspunse bărbatul fără a se opri, sunt saxon și mă îndrept către casă!

 Egbert îl ajunse și călări alături de el.

 – Sunteți bărbier?

 – Nu.

 – Conduceți o căruță asemănătoare celor cu care umblă bărbierii.

 – Am cumpărat-o de la un bărbier, dar eu nu sunt bărbier. Sunt doar un călător.

 – Și de unde veniți dumneavoastră, John Smith?

Bărbatul îi aruncă o privire ostilă:

 – Din sud.

 – Și nu vreți să ne spuneți de unde? insistă Egbert uitându-se după camarazii lui.

 – De ce vă privește asta pe dumneavoastră?

Egbert îi tăie calea. Furios, bătrânul trase de hățuri, dar calul i se oprise tremurând.

 – Ce înseamnă asta? strigă el cu ochii parcă scăpărând scântei.

 – Ne datorați totuși mulțumiri, îl lămuri Egbert, în timp ce se apropiară și ceilalți și la un semn înconjurară atelajul. Noi v-am ajutat, însă dumneavoastră ați luat-o din loc fără un cuvânt de mulțumire.

 – Bine, vă mulțumesc, mormăi călătorul.

Egbert clătină din cap, dar o făcu foarte încet, și cine îl cunoștea știa că era o amenințare.

 – Ne veți însoți, John Smith. Stăpânul nostru va fi interesat să vă cunoască.

Cavalerul Bruno von Hirschberg era un bărbat rotunjor, care părea de treabă atât timp cât ședea. Dacă se punea în mișcare, arăta agresiv și nerăbdător. Cu supușii nu era deloc îngăduitor, își hărțuia necontenit slugile, era în mișcare ziua întreagă, urla porunci de parcă era posedat si sarazinii ajunseseră la porțile cetății. Se spunea că nici noaptea nu își găsea liniștea. Soția lui, care îi fusese fidelă în anii cruciadei, era acum gravidă și copilul – susțineau prezicătoarele – avea să fie băiat.

De obicei, cavalerul Bruno nu accepta niciun sfat de la nimeni, cu atât mai puțin vreunul legat de ce să facă ori să nu facă. Mai asculta când și când, lucru rar, doar de scutierul sau, Egbert. Așa se făcea că acest cavaler, cu scutierul și medicul său, un bărbat cât un urs, cu numele de Mengedder, stăteau la fereastra burgului privind la curtea în mijlocul căreia aștepta curiosul atelaj al străinului.

 – Nu am altceva mai bun de făcut decât să mă sinchisesc de fiecare călător care umblă pe domeniul meu? bombăni iritat Bruno. În timp ce țăranii mei fură jumătate din recoltă și mă înșală cu zeciuiala?

 – Cu acesta e ceva, stăpâne, spuse Egbert calm, obișnuit cu tonul cavalerului.

Medicul privea fără niciun chef la străinul așezat într-o parte pe capra căruței, care urmărea cum calul lui păștea într-un tufiș.

 – Ce ar putea căra? mormăi medicul. Un saxon bătrân și grosolan. Da, și?

 – Când i-am scos căruța din vad, mi-a atras atenția faptul că aceasta era atât de grea, încât părea plină cu fier. Vă dați seama cât de epuizat era bietul cal? Este de necrezut că singur ar fi putut să tragă o asemenea povară.

 – Ce este atât de ciudat la o încărcătură grea?

Egbert îl privi pe cavaler în față:

 – Am aruncat o privire în căruță. Mi s-a părut ciudat că era aproape goală. Am văzut câteva haine, niște provizii, o geantă și o ladă mică. Asta era tot.

Bruno șuieră printre dinți.

 – Spuneai că avea o privire neobișnuită?

 – Da, răspunse scutierul și dădu din cap. Părea fugar.

 – Credeți că a comis o crimă? întrebă medicul.

 – Nu sunt sigur, mărturisi Egbert. Este posibil să fi prădat o comoară, pe care vrea sa o ducă acasă.

Cavalerul pufni triumfător:

 – Poate că însăși căruța este atât de grea. Ar fi posibil, dacă pare a fi din lemn.

Neîncrezătorul străin fu momit să își părăsească atelajul, promițându-i-se un loc unde s-ar putea odihni până când stăpânul burgului va dori să discute cu el. Nici nu dispăruseră bine în cetate bătrânul cu însoțitorul lui, că ceilalți se puseră pe treabă, ridicară podeaua căruței, ca să vadă dacă sub ea nu este ascuns ceva. Se convinseră că atelajul era într-adevăr din lemn și încă dintr-un lemn vechi, fărâmicios și își dădură seama că le va fi greu să îi justifice saxonului stricăciunile. Lădița însă era foarte grea.

Egbert vru să o tragă jos singur, dar constată că, deși era lungă cât un antebraț, nu putea fi clintită. Mai întâi crezu că era prinsă în cuie de podea, dar unindu-și toți puterile, o deplasară un lat de palmă și atunci își dădură seama că găsiseră comoara.

Chemară în ajutor un camarad tânăr și voinic, Arved, și împreună cu încă doi bărbați coborâră lada grea în curte.

 – Dumnezeule, zise Arved, chestia asta trebuie să fie plină cu aur curat.

 

Aurul Diavolului

 


Cartea Aurul diavolului poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,5 rating based on 491 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786060063315
Goodreads: 55814288

Author(s):Publisher: RAO
Published: //2020

După încheierea cruciadelor apare pentru prima dată piatra filosofală, cu care se poate face aur – aur periculos, aur radioactiv. Cavalerii teutoni consideră că este sarcina lor să îl găsească și să îl păstreze în siguranță pentru eternitate. În vremurile noastre, doi frați descoperă misterul pietrei. Este oare aceasta o cheie care ne-ar putea schimba viața în bine? Sau una ce deschide porțile iadului? Volumul, care se va constitui într-o lectură fascinantă pentru iubitorii de literatură de acţiune cu fundal istoric, ridică o întrebare sensibilă: cine sunt, de fapt, alchimiștii zilelor noastre?
 


Fragmentul zilei – 3 octombrie 2020: Aurul diavolului – Andreas Eschbach

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii