Fragmentul zilei – 4 octombrie 2020: Zile de lazaret – Gheorghe Banea

 – Do-mnu Mămă-ligă-res-cu!

 – Bulgar, cap de măgar.

 – Do-mnu Mămă-ligă-res-cu!

 – Bulgar, cap de măgar.

Eram numai doi. Doi răniți. Dar greu de tot răniți. De altfel, de când fusesem cules de pe câmp și dus mai întâi la școala din Parachioi, apoi mutat la Silistra, eram așezat – trântit mai bine zis, – totdeauna pe un braț de fân, cu capul mai jos decât picioarele, – dar în colțul cu răniți greu.

Dimineața ridicau mereu de lângă mine pe câte unul mort.

Așa murise italianul din Basarabia de Jos, Anton Bulfon, greu rănit în stomac.

Cum bulgarii, mai ales la început, înjurau si loveau pe soldații români, pe care-i prinseseră ei, convoiul de căruțe cu răniți, aduși de la Parachioi, era așteptat la Silistra de mulți bulgari înarmați cu ciomege – și nu numai de frumusețe înarmați, – bietul Anton Bulfon protesta mereu, pe românește, că el nu e român, ci el este italian din Basarabia. Nu știu dacă era soldat român sau rus, căci, cerând apă bulgarilor, le spunea mereu ca rușii, bratușca.

Murise apoi tot de lângă mine, în noaptea următoare, un plutonier de trupă din armata noastră, Petcu. Acesta o rupea ceva pe bulgărește, căci era bulgar la origine și-mi ajutase puțin, tălmăcind sanitarilor bulgari să nu mă mai așeze tot cu capul mai jos decât picioarele. Fusese însă împuns de prea multe baionete bulgărești și, după ce răsuflase repede, repede, murise înspre ziuă. Această răsuflare pripită, ca semn al morții, îmi rămăsese în minte și, mai în urmă, când voiam să mor, ca să scap de atâtea chinuri, începeam și eu să răsuflu repede, repede.

Când eram copil mic, tot așa îmi închipuiam, că este de ajuns să încrucișez mâinile pe piept ca morții, spre a muri.

Și când mă culcam seara mai supărat câteodată, mai amărât, cu gânduri de sinucidere, îmi puneam sub plapumă mâinile încrucișate la piept, ca să mor. Dar nu mă răbda inima să le țin așa prea mult și le desfăceam de pe piept, renunțând la sinucidere. Acuma, ca rănit greu, aproape cu aceeași naivitate ca în copilărie, credeam că răsuflând repede ca acel ce murise, voi muri și eu.

Dar acuma nu mai renunțam la gândul morții, acuma răsuflam așa repede, repede, până amețeam. Moartea însă, veche cunoștință a mea, nu mă voia, îmi dădea numai târcoale.

Acuma zăceam în cea de-a treia clasă a școlii primare din Alfatar, în Cadrilater. Trecusem în zăcerea mea prin alte două clase ale școlii. Din cea dintâi, plină de răniți, aproape toți bulgari, fusesem scos repede cu targă cu tot și dus în curtea școlii, într-o magazie, unde se mai păstrau vreo două table câteva bănci și ce mai rămăsese dintr-o catedră. Fusesem scos din clasa unde erau răniții, pentru că gemetele mele supărau – pasă-mi-te – pe niște ofițeri bulgari răniți și ei.

O noapte cu furtună și fulgere și tunete de la începutul lui Septembrie 1916, o petrecusem pe targă, în magazia școalei din Alfatar.

Când fulgera mai prelungit si tuna mai tare, sanitarul bulgar Bai Hristo, ce stătea cu mine pus să mă păzească de medicul șef bulgar, care până la sfârșit mi-a arătat multă omenie, se închina repede. Din când în când – și chiar și mai des – îmi mai trântea și câțiva ghionți, mai ales în cap, cu toate că, fiind rănit la cap, acesta îmi era înfășurat în vată și legături. De atâtea lovituri, bandajul lunecase și sângele se pornise din nou…

Greu de tot și încet, tare încet, trecuse noaptea.

A doua zi, m-au dus în palatcă. Vorba mă mirase la început, căci nu-mi închipuiam la Alfatar niciun palat. Dar însemna cort pe bulgărește.

Răniții foarte numeroși nu mai încăpeau în clasele școlii – numai trei, căci una era sală de operații și pansat – și atunci, în curtea mare a școlii, se ridicase un cort mare, sanitar.

Pe mine mă așezaseră într-o margine și, dacă aș fi putut să mă mișc cât de cât aș fi putut sorbi apa care se prelingea pe cort, căci afară ploua mereu, ploua vârtos. Setea mă chinuia veșnic și, cum nimeni nu-mi dădea să beau, reveneala ploii, așa cum răzbătea prin pânza cortului, tot parcă mă mai alina.

După o zăcere de câteva zile în palatcă, medicul șef bulgar și-a adus aminte de mine și a pus de m-a dus într-o altă clasă a școlii. În această clasă am zăcut singur, căci evacuase tot spitalul, oprind numai pe cei răniți greu, printre care mă număram și eu.

Mai apoi mă trecuse în altă clasă, unde eram tot singur.

Într-o dimineață, în celălalt colț dinspre ușă al clasei, am mai văzut un pat, în care zăcea un rănit, cu fața uscățivă și mai mult pământie, decât oacheșă, după cât puteam eu să văd pieziș, căci nu mă puteam mișca deloc, nici măcar sălta capul.

De mult eu priveam lumea numai de jos, culcat pe o mână de fân, sau pe o targă, și lumea mi se părea că e altfel, decât aceea pe care o cunoscusem mai înainte, privind-o din picioare.

Noul meu tovarăș de suferință avea piciorul drept tăiat din șold și înfășurat într-un morman de vată.

Vreo doi sanitari bulgari îl dădăceau și aceștia i-au spus, se vede, cine sunt.

După plecare sanitarilor, ca răspuns la un geamăt al meu, rănitul bulgar începu să silabisească rupt, în frământări grozave, la adresa mea:

 – Do-mnu Mămă-ligă-reees-cu!

După o scurtă nedumerire, la acestea, eu îi răspunsei numaidecât și repede, căci eu nu silabiseam:

 – Bulgar, cap de măgar.

Ba, l-am amenințat că-l azvârl pe fereastră, deși nu puteam mișca nici măcar un deget.

Cum nu-mi pierdusem simțul umorului, m-apuca și pe mine râsul de mine însumi și jalea de noi amândoi, inamicii, că așa, prăpădiți cum eram, și eu și bulgarul, continuam lupta, cel puțin cu ocări homerice, dacă altfel nu ne mai puteam război. Dar ofensiva nu eu o luam.

Mai pe urmă a venit și Petre Kreonof, sanitarul bulgar, care știa franțuzește, căci era student în Elveția. Acest Kreonof era grec de prin Burgas, unde avea și o moară cu aburi.

La numele lui grecesc de Kreon, bulgarii îi adăugaseră un of, în coadă, bulgărindu-l. Era un tânăr năltuț, blond, cu o față deschisă și cu niște ochi în care-i citeai bunătatea. El îmi spuse, venind la mine, că noul meu tovarăș de spital este un ofițer bulgar rănit greu pe frontul dobrogean, de artileria românească. Având un picior rău sfărâmat, i-l tăiaseră de sus, dar obuzul îi dăduse din pământul ce răscolise și tetanos.

Trupul i se îndoia necontenit ca un arc și ciotul înfășurat în vată se plimba odată cu arcul trupului, fără odihnă, ca o pendulă răsturnată cu limba în sus.

Zile De Lazaret

 


Cartea Zile de lazaret poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10: 606947032X
ISBN-13: 9786069470329
Goodreads: 60410609

Author(s):Publisher: Ariergarda
Published: //2018

Zile de lazaret – Jurnal de captivitate și spital este o confesiune plina de umor, ironie si detasare.

Autorul reda impacarea cu viata a unui soldat invalid fata de care autoritatile romanesti se dovedesc la fel de crancene in nepasarea lor, pe cat de crancene si istovitoare au fost chinurile din razboi.
 


Fragmentul zilei – 4 octombrie 2020: Zile de lazaret – Gheorghe Banea

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii