Fragmentul zilei – 26 mai 2020: Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului – Kassia St Clair

Grecii antici credeau că destinul uman e controlat de Moire, cele trei surori mitologice însărcinate să viziteze fiecare copil, curând după nașterea lui. Clotho, cea mai puternică dintre ele, lua fusul și torcea firul vieții bebelușului, Lachesis îi măsura cu grijă lungimea, iar Atropos îl reteza, determinând astfel clipa exactă a morții. Niciun muritor și niciun zeu nu putea să schimbe hotărârile Moirelor, odată ce ele fuseseră luate. Romanii le-au numit pe cele trei surori Parce, în vreme ce nordicii le aveau pe Norne. Povestea aceasta străveche continuă să ne marcheze viețile prin modul în care ne considerăm pe noi înșine și considerăm societatea. Când vorbim despre „viața care atârnă de un fir de păr“, care e „țesută“ sau care e parte din „țesătura societății“; sau când vrem să ajutăm un om care e pe punctul să-și „destrame“ viața ori să se „rupă“ de familie sau de prieteni, ne înscriem, de fapt, într-o tradiție care datează de multe mii de ani. Țesăturile și părțile lor componente funcționează de mult ca elemente figurative ce înlocuiesc însăși esența vieții.

Din multe puncte de vedere, asta e firesc. Producția de pânză și de haine a avut întotdeauna o mare importanță pentru economia globală și pentru culturile acestui pământ. Textilele au oferit umanității posibilitatea să-și aleagă propriul destin. Se crede că, în epoca preistorică, producția de pânză din regiunile temperate ocupa mai multe ore de muncă decât producțiile de ceramică și de alimente la un loc. În Egiptul antic, pânza din in era venerată. Nu doar că făcea parte din cotidianul majorității oamenilor – în fond, acesta era materialul textil cel mai întrebuințat pentru confecționarea hainelor și mulți egipteni erau implicați în cultivarea și procesarea inului –, dar ea avea și o profundă semnificație religioasă. Valoarea ei era atât de mare, încât actul mumificării și învelirea trupului celui decedat în pânzeturi special pregătite, ca și în altele moștenite din generație în generație, transformau respectivele rămășițele umane în ceva divin.

Disprețul cu care noi, oamenii prezentului, tratăm textilele ar fi ceva de neconceput pentru strămoșii noștri. Țesăturile le-au permis semenilor noștri să trăiască și să călătorească printr-o mulțime de regiuni ale globului, care altfel s-ar fi dovedit mult prea reci, deci inospitaliere. Mătăsuri bogate și țesături călduroase din lână, cu care se făcea schimb de-a lungul unor rețele comerciale precum Drumul Mătăsii, au facilitat și schimburile de idei, de tehnici meșteșugărești și de oameni, schimburi realizate între diversele culturi. Munca migăloasă necesară pentru producerea firelor și a pânzeturilor reprezenta experiența cotidiană a nenumărați indivizi. Se estimează, de pildă, că la mijlocul secolului al XVIII-lea peste un milion de femei și de copii erau angajați în Anglia doar pentru torsul lânii. În ajunul Revoluției Industriale, salariul lor reprezenta aproximativ o treime din venitul total al unei familii extrem de sărace. Această mutație economică majoră, care azi, în imaginarul colectiv, este legată extrem de strâns de producția de oțel și de cărbuni, a fost, de fapt, alimentată, în mare măsură, de producția de textile și, în special, de un anume element al ei. „Cine spune Revoluția Industrială“, a scris Eric Hobsbawm în Industry and Empire, „spune bumbac.“ Această cultură – și textilele rezultate din ea – a fost, cu certitudine, primul produs comercial global.

Deși azi nu mai acordăm la fel de multă atenție originii și calității bucăților individuale de țesături cu care intrăm în contact zi de zi, ele rămân niște elemente profund personale. De pildă, folosim textilele ca să le indicăm celor cu care ne întâlnim cine suntem și cum vrem să fim percepuți. De exemplu, cei care lucrează în sectorul financiar din cartierul londonez City, cei care lucrează în companiile din Silicon Valley și angajații firmelor media, cu toții poartă „uniforme“ distincte, deși majoritatea dintre ei își petrec aproape toată ziua în spatele birourilor. Adesea, subordonații adoptă stilul vestimentar preferat de șefii lor, iar apoi trendul respectiv se răspândește rapid în sânul instituțiilor de dimensiuni reduse. (Cândva, în biroul în care lucram, vestele tricotate au cunoscut o perioadă inexplicabilă de mare vogă; iar aceiași profesori care explicau, plini de seriozitate, cât de futilă era încercarea de a găsi un sens în ceea ce privea opțiunile vestimentare ale doamnelor și domnilor din secolul al XVIII-lea erau îmbrăcați de obicei în sacouri din tweed identice și în pantaloni din stofă reiată trași la indigo, eventual asociați cu șosete în culori vii, dacă profesorii cu pricina se considerau a fi niște rebeli.)

De multă vreme, categoriile sociale sunt codificate – legal, dar și neoficial – prin intermediul țesăturilor. Printre numeroasele interdicții ciudate din Vechiul Testament se numără și aceea prin care credincioșilor li se spunea ca „ogorul tău să nu-l semeni deodată cu două feluri de semințe; cu haina țesută din felurite torturi, de lână și de in, să nu te îmbraci“. Aceasta nu era o obiecție morală: veșmintele preoților erau făcute din ambele materiale, iar această combinație specială reprezenta o onoare rezervată doar lor.

Legi somptuare, care impun purtarea unor anumite tipuri de țesături doar de către anumite clase sociale, există de milenii. Sunt de găsit în culturi diverse, precum acelea din China antică, din Roma clasică și din Europa medievală. De exemplu, în 1579, în Anglia a fost dat un decret prin care se interzicea ca „gulerele înalte, lucrate în Anglia sau în afara ei și numite, de obicei, Cutworke“ să fie purtate de persoanele având grad mai mic decât acela „de fiu de Baron, de cavaler sau de Gentleman angajat pentru a servi persoana Maiestății Sale“. Regina Elisabeta I, monarhul din acea perioadă, era extrem de pricepută în arta folosirii hainelor luxoase, menite să-i indice puterea – așa cum o atestă elegantele ei portrete. Deși e probabil că regina iubea țesăturile frumoase nu doar în acest scop, ci și exclusiv din motive de estetică. Conform unei relatări celebre – posibil totuși apocrife –, în 1561, doamna Montague, mătăsara reginei, i-a dăruit suveranei o pereche de ciorapi tricotați din mătase neagră, astfel că, ulterior, Elisabeta I a refuzat să mai poarte orice alt fel de ciorapi.

Firul De Aur Sau Istoria Lumii Vazuta Prin Urechile Acului

 


Cartea Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 26 mai 2020: Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului – Kassia St Clair

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.