Fragmentul zilei – 28 iulie 2019: Rebecca – Daphne Du Maurier

Azi-noapte, am visat că mă întorsesem la Manderley. Mi se părea că stăteam lângă poarta de fier care duce pe alee, și o vreme n-am putut intra, căci drumul mi-era blocat. Poarta era închisă cu lanț și lacăt. În vis, l-am strigat pe portar, dar n-am primit niciun răspuns și, privind mai îndeaproape printre gratiile ruginite ale porții, am văzut că în căsuța lui nu mai locuia nimeni.

Din horn nu ieșea fum, iar micile ferestre cu obloane se căscau oarbe, ca uitate de lume. Apoi, ca în orice vis, dintr-odată am dobândit puteri supranaturale și am trecut ca un duh prin stavila din calea mea. În față, aleea cotea, șerpuind pe serpentinele ei dintotdeauna, dar în timp ce înaintam eram conștientă că se produsese o schimbare: era îngustă și neîngrijită, nu mai era acea alee pe care o cunoscusem. La început, am fost nedumerită, n-am înțeles, și abia când am aplecat capul ca să evit ramura joasă a unui copac mi-am dat seama ce se întâmplase. Natura își reintrase în drepturi, pas cu pas, în stilul ei furișat și insidios, prinzând aleea cu degetele ei lungi și tenace. Pădurea, care și în trecut fusese mereu o amenințare, învinsese în sfârșit. Întunecoși și nestăpâniți, copacii biruiseră drumul. Fagii cu ramuri albicioase și golașe se aplecau unii spre alții, crengile lor înlănțuindu-se în îmbrățișări stranii, pentru a forma deasupra capului meu o boltă ca de biserică. Și mai erau și alți copaci, pe care nu-i recunoșteam, stejari groși și ulmi chinuiți care se țineau frățește de umeri cu fagii, crescând din pământul liniștit, alături de tufișuri și alte plante monstruoase de care nu-mi aminteam.

Din alee mai rămăsese doar o panglică, un fir din ceea ce fusese, cu pietrișul risipit și pământul sufocat de iarbă și mușchi. Copacii își întinseseră pe deasupra ramurile joase, îngreunând înaintarea; rădăcinile noduroase arătau ca niște gheare scheletice. Risipite ici și colo prin toată această vegetație de junglă recunoșteam unele boschete care pe vremea noastră fuseseră puncte de reper, semne ale culturii și eleganței, hortensii ale căror flori albastre fuseseră vestite. Nicio mână nu le mai stăvilise răspândirea și se sălbăticiseră, atingând înălțimi înfricoșătoare fără să mai înflorească, negre și hidoase ca plantele parazite fără nume care creșteau alături.

Mergeam tot înainte, când spre răsărit, când spre apus, urmând sărmana cărare care fusese cândva aleea noastră. Uneori, credeam că o pierdusem, dar apărea din nou, poate sub un copac căzut, poate luptându-se să nu dispară pe cealaltă parte a unui șanț noroios, format de ploile iernii. Nu-mi imaginasem că drumul era atât de lung. Cu siguranță, cărarea se lungise și ea, la fel ca și copacii, iar această potecă nu ducea decât spre un labirint, în cine știe ce sălbăticie sufocată, nicidecum acasă. Am ajuns acolo pe neașteptate; nu putusem observa că mă apropiam din cauza creșterii nefirești a unui arbust imens care se întinsese în toate direcțiile, și m-am oprit pe loc, cu inima bubuindu-mi îmi piept și usturimea lacrimilor înțepându-mi ochii.

Acela era Manderley, Manderley al nostru, tainic și tăcut ca întotdeauna, cu piatra cenușie lucind în lumina lunii din visul meu, ferestrele reflectând terasa și peluzele verzi. Timpul nu putea strica simetria desăvârșită a acelor pereți, nici clădirea propriu-zisă, un giuvaier în căușul unei palme.

Terasa cobora spre peluze, iar acestea se întindeau către mare și, întorcându-mă, am putut vedea întinderea argintie și liniștită sub razele lunii, ca un lac netulburat de vânturi sau furtuni. Niciun val nu încrețea apa aceea de vis, niciun nor, adus de vânt dinspre apus, nu întuneca limpezimea acelui cer pal. M-am întors din nou către casă și, cu toate că stătea neschimbată, neatinsă, ca și cum n-am fi părăsit-o decât ieri, am văzut că grădina ascultase și ea de legea junglei, la fel cum se întâmplase cu pădurile. Rododendronii se înălțau până la cincizeci de picioare, răsuciți și amestecați cu rugi de mure, și se înrudiseră nefiresc cu o mulțime de buruieni necunoscute, sărmane, plante bastarde care se țineau de rădăcinile lor ca și cum ar fi fost conștiente de nedemnele lor obârșii. Un liliac se prinsese de un fag arămiu, iar iedera răuvoitoare, mereu inamică a grației, ca să-i lege și mai strâns unul de altul, încolăcise perechea cu ramurile ei, ținând-o captivă. Iedera era stăpână peste grădina aceea pierdută, tentaculele ei prelungi se târau peste iarbă și, curând, aveau să înhațe din toate părțile și casa. Mai creștea încă o plantă, o corcitură de prin pădure, ale cărei semințe se împrăștiaseră de mult printre copaci și fuseseră date uitării, iar acum, mergând în pas cu iedera, își repezea silueta hâdă ca o rubarbă uriașă spre gazonul cu iarbă moale unde crescuseră daliile. Peste tot se zăreau urzici, avangarda oștirii. Înecau terasa, se răspândeau pe cărări, se aplecau, deșirate și vulgare, spre ferestrele casei. Păreau niște santinele nepăsătoare, căci în multe locuri rândurile lor fuseseră sparte de rubarbă, și zăceau cu capetele zdrobite și tulpinile doborâte, lăsând loc să treacă iepurii. Am părăsit aleea, luând-o spre terasă, căci urzicile nu-mi puteau ține calea mie, cea care visa. Mergeam ca vrăjită și nimic nu mă oprea în loc.

Rebecca


Cartea Rebecca poate fi achiziționată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

Fragmentul zilei – 28 iulie 2019: Rebecca – Daphne Du Maurier

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii