"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 7 decembrie 2019: Tăcerea femeilor – Pat Barker

Mărețul Ahile. Genialul Ahile, strălucitul Ahile, divinul Ahile… Epitete peste epitete. Noi nu l-am numit niciodată așa, noi îl numeam “măcelarul”.

Ahile cel iute de picior. Asta e interesant. Mia mult decât orice, mai mult decât genialitatea lui, mai mult decât măreția lui, viteza era cea care-l definea. Se spune că, odată, îl fugărea pe zeul Apolo pe câmpia Troiei. Încolțit în sfârșit, Apolo se pare că a spus:

– Nu mă poți ucide, sunt nemuritor.

– A, da, a replicat Ahile. Dar știm amândoi că, dacă nu erai nemuritor, acum erai mort.

În fața lui, nimeni nu putea să aibă ultimul cuvânt, nici măcar un zeu.

Înainte de a-l vedea, l-am auzit: strigătul lui de luptă răsuna în jurul zidurilor orașului Lyrnessus.

Nouă, femeilor – și copiilor, bineînțeles – ni s-a spus să ne ducem în cetate, să luăm cu noi haine de schimb și atâtea provizii cât puteam căra. Eu, ca toate femeile măritate, respectabile, ieșeam rareori din casă – deși casa mea, trebuie să recunosc, era un palat – așa că să merg pe stradă ziua în amiaza mare era pentru mine o sărbătoare. Aproape. Cu toate râsetele, uralele și glumele rostite în gura mare, cred că toate ne temeam. Cu siguranță, eu mă temeam. Știam toate că bărbații erau obligați să se retragă – bătălia care se dăduse odinioară pe plajă și în jurul portului se dădea acum chiar sub porțile orașului. Auzeam țipete, urlete, săbii lovind în scuturi – și știam ce avea să ne aștepte după căderea orașului. Și totuși, pericolul parcă nu era real – în orice caz, nu pentru mine, și mă îndoiesc că celelalte erau mai capabile să-l vadă. Cum era posibil ca zidurile acestea înalte, care ne protejau de o viață, să cadă?

Pe toate străzile înguste ale orașului, grupuri de femei ducând în brațe bebeluși sau ținând de mână copii se îndreptau către piața centrală. Lumina crudă a soarelui, un vânt tăios și umbra neagră a cetății se întindeau să ne cuprindă. Orbită pe moment, trecând de la lumina strălucitoare la întuneric, m-am împiedicat. Femeile de rând și sclavele au fost mânate în beci, în vreme ce membrii familiilor regale și aristocrate ocupau etajul superior. Am urcat scara în spirală, abia ținându-ne în picioare pe treptele înguste, cotind o dată și încă o dată, și încă o dată, până când am ajuns într-o încăpere spațioasă, pustie. Săgeți de lumină, pătrunzând prin fantele din pereți, jucau pe podea, lăsând colțurile încăperii în umbră. Încet, am privit în jur și ne-am ales locuri unde să ședem, ne-am împrăștiat catrafusele și am început să construim ceva care să semene cu un cămin.

La început era răcoare, dar apoi, pe măsură ce soarele se înălța tot mai sus, s-a făcut cald și înăbușitor. Sufocant. În câteva ceasuri, duhoarea de trupuri transpirate, lapte, excremente de copil și sânge menstrual a devenit aproape insuportabilă. Sugarii și prichindeii au început să se agite din cauza arșiței. Mamele îi întindeau pe cei mici pe cearșafuri și le făceau vânt, în vreme ce frații și surorile lor mai mari se fâțâiau de colo colo, agitați neînțelegând pe de-a-ntregul ce se petrecea. Doi băieți – de zece sau unsprezece ani, prea mici pentru a lupta – stăteau în capul scării și se prefăceau că-i alungă pe invadatori. Femeile se tot uitau una la alta, cu gurile uscate, zgârcite la vorbă, în vreme ce afară țipetele și urletele se întețeau și au început să se audă bubuituri în porți. Tot mereu răsuna strigătul acela de luptă, neomenesc, ca urletul unui lup. Pentru prima dată, femeile care aveau fii le invidiau pe cele care aveau fiice, pe motiv că fetelor li se va îngădui să trăiască. Băieții aflați la vârsta la care erau cât de cât în stare să lupte erau de obicei căsăpiți. Până și femeile însărcinate erau uneori ucise, străpunse cu lancea, în eventualitatea în care pruncul lor ar fi fost un băiat. Am remarcat-o pe Ismena, însărcinată în luna a patra cu copilul soțului meu, apăsându-și burtă și încercând să se convingă pe sine că sarcina încă nu era vizibilă.

În ultimele zile o surprinsesem de multe ori privindu-mă – Ismena, care odinioară se ferise cu orice chip de privirea mea -, iar expresia ei îmi spusese mai limpede decât orice cuvinte: Acum e rândul tău. Ia să vedem cum o să-ți placă. Era dureroasă, privirea aceasta a ei, impertinentă, neclintită. Eu provin dintr-o familie în care sclavii sunt tratați cu bunătate și, când tatăl meu m-a dat drept soție lui Mine, regelui, am continuat această tradiție în propriu-mi cămin. Am tratat-o cu bunătate pe Ismena – sau, cel puțin, așa am crezut, dar poate că între stăpân și sclav nu există bunătate, doar grade diferite de brutalitate? Mi-am îndreptat privirea către Ismena, aflată în celălalt capăt al încăperii, și mi-am spus: Da, ai dreptate. Acum e rândul meu.

Nimeni nu vorbea despre înfrângere, deși toate ne așteptam la ea. Ba nu, cu excepția unei bătrâne, o mătușă a soțului meu, care insista că retragerea aceasta până la porțile orașului era doar o stratagemă. Mines îi păcălea, spunea bătrâna, îi atrăgea în capcană, fără ca ei să-și dea seama. Noi vom ieși învingători, pe tâlharii de greci îi vom goni în mare – și cred că unele dintre femeile mai tinere o credeau. Dar apoi s-a auzit din nou strigătul acela de luptă, și încă o dată, de fiecare dată mai aproape, și știam toate cine era, deși niciuna dintre noi nu îi rostea numele.

Tacerea Femeilor


Cartea Tăcerea femeilor poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 7 decembrie 2019: Tăcerea femeilor – Pat Barker

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: