Noul ventilator a fost de acum cumpărat. Părțile lui au venit într-o cutie mare de carton, și au fost asamblate de Walter, care și-a adus trusa de scule și a îmbinat totul cu șuruburi. Când a terminat, a spus: „Asta ar trebui s-o rezolve.”
Bărcile sunt de genul feminin pentru Walter, la fel ca motoarele de mașină stricate și veiozele și radiourile defecte – obiectele de orice fel cu care se pot juca bărbații îndemânatici cu toate sculele, și care pot fi readuse într-o stare la fel de bună ca nouă. Oare de ce consider că lucrul ăsta e liniștitor? Poate pentru că, în vreun colțișor copilăros, plin de încredere din ființa mea, cred că Walter ar putea să-și scoată patentul și setul de burghiuri și să facă același lucru pentru mine.
Ventilatorul cel înalt este instalat în dormitor. Pe cel vechi l-am cărat jos pe verandă, unde îmi bate în ceafă. Senzația e plăcută dar enervantă, de parcă o mână din aer rece stă cu blândețe pe umărul meu. Astfel aerată, stau la masa de lemn, zgâriind de zor cu pixul. Nu, nu zgâriind – pixurile nu mai zgârie. Cuvintele se rostogolesc lin și aproape silențios pe pagină: să le fac să curgă în josul brațului, să le storc printre degete, asta e foarte greu.
Acum e aproape întuneric. Nu bate vântul; zgomotul vârtejurilor care trec prin grădină seamănă cu o răsuflare lungă. Florile albastre se apleacă în aer, cele roșii sunt negre, cele albe strălucesc, fosforescente. Lalelele și-au lepădat petalele, lăsând pistilurile goale – negre, ca niște ciocuri, senzuale. Bujorii sunt aproape trecuți, fleșcăiți și blegiți ca un șervețel umed, dar crinii au înflorit; la fel și brumărelele. Ultimele tufe de iasomie și-au scuturat florile, smălțuind iarba cu confetti albe.
În iulie 1914, mama s-a măritat cu tata. Ţinând seama de toate, am considerat că lucrul acesta necesită o explicație.
Cea mai mare speranță a mea era Reenie. Când eram la vârsta la care să mă preocupe astfel de lucruri – zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece ani – stăteam la masa din bucătărie și o trăgeam de limbă.
Avea mai puțin de șaptesprezece ani când venise la Avilion cu normă întreagă, dintr-o casă aflată într-un șir de case lipite una de alta, de pe malul sud-estic al râului Jogues, unde trăiau muncitorii de la fabrică. Spunea că e scoțiancă și irlandeză, nu irlandeză catolică, desigur, asta însemnând că bunicile ei erau. Începuse ca bonă a mea, dar ca urmare a schimbărilor și a greutăților, era acum principalul nostru sprijin. Câți ani avea? Nu e treaba ta. Destul ca să nu fiu proastă. Şi cu asta basta. Dacă o îmboldeam să vorbească despre viața ei, refuza. Viața mea mă privește pe mine, spunea. Ce înțelept mi se părea lucrul ăsta odată! Ce zgârcit, acum!
Dar știa evenimentele familiei, sau cel puțin ceva despre ele. Ceea ce îmi povestea varia în funcție de vârsta mea, sau în funcție de cât de zăpăcită era la acea vreme. Totuși, în acest fel am adunat destule fragmente ale trecutului pentru a-l reconstitui, iar rezultatul trebuie să fi avut tot atâta legătură cu realitatea ca un portret mozaicat cu originalul. Oricum, nu voiam realism: voiam ca lucrurile să fie foarte colorate, simple în linii mari, fără ambiguități, asta fiind ceea ce vor cei mai mulți copii când e vorba de poveștile părinților lor.
Tata făcuse cererea în căsătorie (spunea Reenie) la o petrecere la patinaj. Exista un golfuleț – un vechi iaz de moară – mai sus de praguri, unde apa curgea mai încet. Când iernile erau destul de geroase, se forma acolo un strat de gheața suficient de gros pentru a se patina pe el. Aici grupul tinerilor de la biserică își ținea petrecerile de patinaj, care nu se chemau petreceri ci ieșiri.
Mama era metodistă, însă tata era anglican: astfel, mama era social sub nivelul tatei, așa se socotea pe atunci. (Dacă ar fi trăit, bunica Adelia n-ar fi îngăduit niciodată căsătoria, sau așa am înțeles eu mai târziu. Mama ar fi fost mult prea jos pe scara socială pentru ea – și prea pudică, prea serioasă, prea provincială. Adelia l-ar fi târât pe tata la Montreal – l-ar fi cuplat cu o debutantă în înalta societate, cel puțin. Cineva cu haine mai frumoase.)
Mama era tânără, avea numai optsprezece ani, dar nu era o fată aiurită, frivolă, spunea Reenie. Preda la școală; pe atunci puteai să fii învățătoare când aveai sub douăzeci de ani. Nu preda de nevoie: tatăl ei era șeful avocaților care se ocupau de Chase Industries, și erau „destul de bogați”. Dar, la fel ca mama ei, care murise când ea avea nouă ani, mama și-a luat în serios religia. Socotea că trebuie să-i ajuți pe cei mai puțin favorizați de soartă decât tine. Se apucase să-i învețe pe cei săraci ca un fel de misionariat, spunea cu admirație Reenie. (De multe ori Reenie admira fapte ale mamei pe care ar fi considerat o prostie să le facă ea însăși. Cât despre cei săraci, crescuse printre ei și îi considera inutili. Puteai să îi înveți până te învinețeai la față, dar cu cei mai mulți doar îți răceai gura de pomană, spunea ea. Însă mama ta, binecuvântată fie-i inima bună, nu vedea asta.)
Există o fotografie a mamei la Şcoala Normală din London, Ontario, împreună cu alte două fete; toate trei stau în picioare pe treptele din față ale internatului, râzând, ținându-se de braț. Zăpada iernii e strânsă morman de o parte și de alta; din acoperiș, țurțurii picură. Mama poartă o haină din blană de focă; de sub pălărie i se ițesc vârfurile părului blond. Trebuie să fi avut deja pince-nez-ul care a precedat ochelarii de bufniță pe care îi țin eu minte – a fost mioapă de mică – dar în fotografia asta nu e cu el. I se vede un picior în gheata cu căpută de blană, cu glezna întoarsă cochet. Pare curajoasă, impetuoasă chiar, ca un pirat băiețandru.
După absolvire, a acceptat un post la o școală cu o singură sală de clasă, mai la nord-vest, în ceea ce era pe atunci un colț uitat de lume. A fost șocată de experiență – de sărăcie, de ignoranță, de păduchi. Copiii de acolo erau cusuți în lenjeria intimă toamna și descusuți abia primăvara, un detaliu care mi-a rămas în minte ca deosebit de sordid. Firește, spunea Reenie, nu era un loc pentru o doamnă ca mama ta.
Însă mama considera că realizează ceva – că face ceva – cel puțin pentru câțiva dintre acei copiii nefericiți, sau spera că face; și apoi a venit acasă în vacanța de Crăciun. S-a comentat despre paloarea ei și cât era de slabă: se cerea să aibă bujori în obraji. Așa că s-a dus la patinaj, pe iazul de moară înghețat, în tovărășia tatălui meu. El a legat mai întâi șireturile patinelor ei, stând într-un genunchi.
Se cunoșteau de ceva vreme prin intermediul taților respectivi. Avuseseră întâlniri anterioare, decente. Jucaseră împreună în ultima piesă de teatru din grădina Adeliei – el fusese Ferdinand, ea Miranda, într-o versiune cenzurată a Furtunii, în care atât sexul cât și Caliban fuseseră reduși la minimum. Într-o rochie roz-pal, spunea Reenie, cu o cunună de trandafiri; și rostea cuvintele perfect, exact ca un înger. O, splendidă lume nouă, care are astfel de oameni în ea! Şi privirea vagă a ochilor ei miopi, limpezi, orbiți. Ai putea înțelege cum s-a întâmplat totul.
Cartea Asasinul orb poate fi achiziționată de la: