Fragmentul zilei – 16 noiembrie 2020: Paradisul inimilor – Laura Damian

Culorile sângerii ale amurgului se arcuiau blând deasupra țărmului, sărutând urmele ultimelor picături de ploaie. Purtate pe brațe, asemenea unor ibovnice-sirene, coloniile de alge pluteau mândre peste oglinda crestată, contopindu-se cu spuma zăpezie care le împingea furioasă la mal.

Ca-ntr-o frumoasă amintire, unduirile și sunetele valurilor se loveau de stânci, imaginând zbuciumul vieții așa cum, timp în urmă, Tatăl cel bun și drept plămădi cu mâinile-i aspre miracolul sfânt din foc, din aer, din apă și din lut…

Patruzeci de kilometri mai jos de plaja aurie, un microbuz demodat, cu vopseaua plesnită pe capotă, se desprinse de străduțele periferice ale marelui oraș costier.

Înăuntru, doisprezece femei însuflețite de aventura care avea să le îndulcească sfârșitul primăverii australe, chicoteau ca niște mirese amețite de șampanie, înaintea deflorării.

Șase nemțoaice, două englezoaice, două italience și o franțuzoaică împărțeau cu Ondine drumul de la aeroport până la Paraíso dos Corações, cunoscutul hotel al inimilor fără vârstă.

Ea nu vorbea mult, iar în sala înaltă, cât așteptă să se adune grupul de turiste, se retrase stingheră la marginea rândului de canapele din piele, răsfoind dezinteresată revista de grădinărit cumpărată de Hans, chiar înainte de a intra în Bruxelles.

 – Așa nu te plictisești în avion și poate te decizi să începi lucrarea, îi spuse bărbatul, după ce făcu plinul la pompa de benzină.

În timpul zborului, însă, Ondine preferă să moțăie ca un liliac, încercând să își sufoce frământările. Și se minți că, risipindu-le cu gândul printre nori, s-ar fi eliberat de strânsoarea torturii existențiale, dar când șoferul brazilian îi atinse umărul, șoptindu-i cu o voce vinovată: „cursa madamei din Paris avea o întârziere de cincizeci de minute”, chinul se întoarse să îi tulbure ființa.

Cu privirea pe tufele de trandafiri Brother Cadfael și cu auzul incomodat de vorbele bărbatului, văduva bancherului Wirgot se lăsă purtată înapoi spre casă, la imaginea fântânii arteziene proiectată de Luuk și la groapa adâncă din mijlocul parcului.

După un ceas, început urcușul pe colină, „spaghettara”, cum o necăjeau prietenele pe italianca mustăcioasă din Bari, se apropie de ea, urlându-le celorlalte cât o ținură puterile:

 – Guardate che bel bocconcino! Speriamo che non abbia scelto uno dei nostri ragazzetti! Come ti chiami, principessina in cerca di pisello?

Luată prin surprindere de curiozitatea insolentă a brunetei, doamna în elegantul compleu din mătase tresări jenată. Nu cunoștea în profunzime graiul lui Petrarca, dar cu Antonio, bucătarul angajat în anul în care se mutaseră la Bruges, învățase să se exprime binișor în italiană, iar dacă interlocutorul avea o dicție limpede, reușea să întrețină o conversație comprehensibilă. Deși înțelese fiecare cuvânt al îndrăzneței indiscrete, alese să îi ignore provocarea. Cum italianca nu se dezlipea de spătarul din vinilin, Ondine se aplecă înainte și, privind-o drept în ochi, își îngână mândră numele:

 – Sono Ondine Wirgot e vengo dal Belgio. Per quanto riguarda i ragazzetti, non ti preoccupare, puoi averli tutti!

Vittoria rămase uimită de pronunția și de muzicalitatea accentului napoletan, cu care belgianca își recitase răspunsul, și își înghiți replica atunci când, ușor îmbujorată, turista poliglotă o întrebă în engleză despre care „băieței” vorbea, văzând că în afara șoferului erau numai doamne în mașină. Nepricepând dacă noua clientă cu verigheta încă pe deget era naivă, educată sau dacă doar îi lua peste picior prietena de aventuri, Helga, nemțoaica din Bremen, icni distrată:

 – Fetelor, cred că avem printre noi o fecioară!

Fraza femeii înalte, care atunci când râdea părea un măgar în călduri, dădu tonul cascadei de hohote și microbuzul se umplu de sunetele stridente ale celor unsprezece voci.

Pe marginea drumului, la câțiva metri în față, doi copii împingeau un cărucior cu haine vechi și sticle goale. Buimăcit de larma creată, brazilianul tuciuriu roti brusc volanul, reușind cu greu să îi evite. Deși atenți la mașinile care goneau pe lângă ei, manevra lui Pedro îi sperie atât de tare, încât își abandonară încărcătura și se aruncară în șanț. Micul canal înfundat de murdăriile caselor din carton presat le adăposti grijuliu trupurile, întocmai unei tranșee după o zi de ploaie.

Cu frânele scârțâind, microbuzul se opri în dreptul lor, iar turistele, văzându-l pe șofer coborând, se îmbulziră curioase să deschidă ochiurile din sticlă.

 – Ce e, pe cine am lovit? Ce se vede?

 – Nimic… cerul și strada!

 – Un cărucior cu…

 – Hei, Pedro, ce naiba, unde pleci?

 – Domnule Souza, trebuia să fi ajuns acum o oră la Paradisul inimilor, mi-e foame!

 – Și mie mi-e sete!

 – Și băieții ne așteaptă…

 – Băieții… uuuu, băieții!

***

De ani de zile printre ele, șoferul se obișnuise cu entuziasmul femeilor călătoare, totuși, în ziua aceea, litania de replici imputabile îi căzu peste umeri ca o grindină rece. Pedro Souza avea patruzeci de ani, însă arăta de cincizeci, fiecare rid săpat în pielea obrazului imaginând amprenta unei triste amintiri sau mărturia care ar fi putut să urzească o poveste. Neprevăzuta moarte a tatălui și foamea continuă a celor cinci frați îl obligaseră să-și caute de lucru la unsprezece ani, renunțând la școală. Unica lui bucurie. Cu sufletul strâns o făcuse, pentru că numerele și jocul operațiilor, care le multiplicau sau care le diminuau cifrele după semnul celor două liniuțe orizontale, îl încântau ca o inexplicabilă scamatorie a jobenului magic. Doar că acasă îl așteptau prea multe guri nemâncate, iar celelalte magii, cele înfăptuite cu pumnul de monede și de bancnote viu colorate, îi ajutau familia să supraviețuiască.

Știind să scrie și să citească, Pedro reuși să îl convingă pe Hector Cortez, proprietarul noului depozit de cafea din port, să se ocupe de curățenia halei, dând o mână de ajutor și la număratul sacilor. Testându-i agilitatea, Cortez îl puse la treabă, încredințându-i în glumă registrul comenzilor, urmărindu-i, însă, fiecare mișcare. Uimit de sârguința și de atenția cu care băiatul îi controla fiecare transport, i-l prezentă lui Gilberto, zicându-i că îi găsise un ucenic. Mereu alături de magazionerul slăbănog, oamenii de la docuri începură să îl cunoască și să îl trateze ca pe unul dintre ei și, înduioșați de puiul acela de om cu pielea ciocolatie, isteț și sprinten la treabă, dar care se înroșea la furie precum ardeiul iute, hamalii îl porecliră în glumă: Piri-Piri. Un nume la care nu renunțaseră cu toții, când micul contabil deveni un bărbat înalt, bine făcut. Bucătarul de la Paraíso dos Corações, hotelul pe care tânărul Moreira îl moștenise de la bunicul său și pe care îl lăsase în gestiunea lui Pedro, ultimii cărăuși din port și cei trei pescari fără dinți, cu care dădea nas în nas, aducându-i dimineața peștele și fructele de mare, nu îi spuneau decât în prezența turistelor chefe sau patrão Souza. Deși om în toată firea, pentru ei, Piri-Piri rămase același ștrengar, gata să escaladeze grămada de saci, numărând cu voce tare șirurile de la dreapta la stânga.

 

Paradisul inimilor


Cartea Paradisul inimilor poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 16 noiembrie 2020: Paradisul inimilor – Laura Damian

Alte titluri Creator.

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: