Fragmentul zilei – 6 ianuarie 2021: Conacul Slade – David Mitchell

Nu știu ce zice mama, pentru că vocea i se îneacă‑n mugetul însoțit de funingine al autobuzului care pornește din loc, dezvăluind localul Vulpea și Copoii. Firma de deasupra înfățișează trei câini de vânătoare – trei copoi – care au încolțit o vulpe. Sunt gata s‑o atace și s‑o sfâșie. Un indicator de stradă, ceva mai jos de firmă, anunță: ȘOSEAUA WESTWOOD. Mama zicea că lorzii și lordesele lor sunt bogați, așa că m‑așteptam să văd piscine și mașini Lamborghini, dar Șoseaua Westwood mi se pare c‑arată destul de normal. Case de cărămidă normale, detașate sau semidetașate, cu grădinițe mici în față și mașini la fel – normale. Cerul e de culoarea mohorât‑a unor zdrențe vechi. Șapte coțofene zboară pe deasupra noastră. Șapte‑i bine. Mama‑și apropie fața la o palmă de‑a mea, deși nu‑mi dau seama dacă e‑o față supărată sau doar îngrijorată.

 – Nathan? Tu m‑asculți măcar?

Mama s‑a fardat azi. Și‑a dat c‑un ruj de buze care se cheamă „Liliac de dimineață”, dar miroase mai degrab‑a lipici decât a liliac. Nu‑și retrage fața de lâng‑a mea, și n‑am ce face – întreb:

 – Ce?

 – Se zice: „Pardon?”, sau: „Iartă‑mă?”, nu: „Ce?”

 – Da, bine, zic – așa scap.

De multe ori, nu și azi.

 – Ai auzit ce ți‑am spus?

 – Că se zice „Pardon” sau „Iartă‑mă”, nu „Ce?” Am auzit.

 – Înainte de‑asta! Ţi‑am spus că, dacă‑ntreabă oricine, acasă la lady Grayer, cum am ajuns aici, tu să spui c‑am ajuns cu taxiul.

 – Credeam că e greșit să minți.

 – Există un fel de‑a minți, zice mama, căutând în poșetă plicul pe care și‑a scris indicațiile, care așa și este, greșit, și există un fel de‑a crea impresia corectă, care e necesar. Dacă tatăl tău ar plăti ce și cum are obligația să plătească, am fi ajuns pân‑aici chiar așa, cu taxiul. Acuma… – și mama se uită, mijindu‑și ochii, la propriul scris. Aleea Slade e perpendiculară pe Șoseaua Westwood, cam pe la jumătatea… – și‑și consultă ceasul de la mână. Foarte bine, e trei fără zece, ne‑așteaptă la ora trei. Haide, tropa‑tropa. Nu sta gură‑cască, zice mama, și pornește‑n pas alert.

Mă iau după ea, fără să calc pe nici o crăpătură. Uneori, trebuie să ghicesc unde‑s crăpăturile, pentru că trotuarul e sufocat de frunze căzute. Mă dau la o parte din calea unui bărbat cu niște pumni zdraveni, care trece‑alergând pe lângă mine, purtând un trening negru‑cu‑oranj. Hoinarii din Wolverhampton joacă fotbal cu mingi marca Shining. Un scoruș are crengile pline de boabe. Mi‑ar plăcea să le număr, doar că mama face un țac‑pac‑țac‑pac cu tocurile – parcă mă trage după ea. Și‑a cumpărat pantofii la reducere, de la John Lewis’s, cu ce bani îi mai rămăseseră din cei primiți de la Colegiul Regal de Muzică, deși de la British Telecom primise o scrisoare prin care i se reamintea să plătească factura de telefon. S‑a îmbrăcat cu taiorul bleumarin de concert, iar părul strâns în coc și l‑a prins cu acul de păr de‑argint cu măciulia‑n formă de cap de vulpe. Îl are de la tatăl ei, care i l‑a adus de la Hong Kong, după al Doilea Război Mondial. Când are câte‑un elev la meditații mama, și eu trebuie să dispar din peisaj, mă duc, uneori, la masa ei de toaletă și scot capul de vulpe. Are ochii de jad, și‑n unele zile parcă‑mi zâmbește, în altele – nu. Azi, nu prea mă simt bine‑n pielea mea, dar Valiumul ar trebui să‑și facă efectul curând. E foarte bun Valiumul. Am luat două pastile. O să trebuiască să sar peste câteva săptămâna viitoare, ca să nu se prindă mama că‑i scade rezerva. Jacheta de tweed îmi dă furnicături. Mi‑a cumpărat‑o mama de la Oxfam, special pentru ziua de azi – și lavaliera‑i, și ea, tot de‑acolo. Mama face voluntariat la Oxfam în zilele de luni, ca să profite de tot ce‑i mai bun din ce‑aduce lumea sâmbăta. Numai să nu mă vadă Gaz Ingram, sau careva din gașca lui, c‑o lavalieră dintr‑asta, c‑o să găsesc un caca‑n dulăpiorul meu de la vestiar – garantat. Mama zice că trebuie să‑nvăț cum să mă „integrez în grup” mai bine, numai că nu există cursuri de Integrare‑n Grup, nici măcar la avizierul de la biblioteca orașului. E‑o reclamă la un club – „Donjon și Dragon” – acolo, și‑am vrut întotdeauna să merg și eu, dar mama zice că nu se poate, pentru că „Donjonul și Dragonul” de‑acolo nu fac decât să se joace cu forțele întunericului. Pe‑o fereastră deschisă de la stradă văd curse de cai. Trebuie să fie Tribuna oficială, de la BBC1. Următoarele trei ferestre au perdele de plasă, dar, dup‑aceea, văd un televizor la care se dau lupte. Ăla‑i Uriașul Stog‑de‑Fân, huliganul păros, care se luptă cu Tata‑Mare, șmecheru’ chel, pe ITV. Opt case mai târziu, văd un Godzilla pe BBC2. Doboară un stâlp numai frecându‑se de el, și‑un pompier japonez, c‑o mutră nădușită, se răstește la o stație de emisie‑recepție. Acuma, ia uite, a înșfăcat un tren, Godzilla, ceea ce n‑are sens, pentru că amfibienii n‑au degete mari. Poate că degetul mare la Godzilla e ca la urșii panda, care cică au degete mari, dar alea, de fapt, sunt gheare mai evoluate. Poate că…

 – Nathan!, zice mama, care m‑a prins de‑ncheietura mâinii. Ce ți‑am spus eu adineauri?

Verific din urmă:

 – Să „tropa‑tropa”. Și „nu sta gură‑cască”…

 – Și tu ce faci în momentul ăsta?

 – Mă gândesc la Godzilla, dacă are degete mari.

Mama închide ochii a disperare. Zice:

 – Lady Grayer m‑a invitat – ne‑a invitat – la o reuniune muzicală. O soirée. Vor fi de față oameni cărora le pasă de muzică. Oameni de la Consiliul pentru Arte, oameni care‑mpart slujbe și burse – are la ochi niște vinișoare minuscule și roșii mama, ca râurile fotografiate de sus, de foarte sus. Aș fi preferat să te știu acasă, jucându‑te cu peisajul tău, ăla cu Bătălia cu Burii, numai că lady Grayer a insistat să vii și tu, așa că… trebuie să te porți normal. Poți să faci atâta lucru? Dacă te rog eu? Gândește‑te la cel mai normal băiat de la tine din clasă și fă și tu ce‑ar face el.

„Poartă‑te normal” e la fel ca „integrează‑te‑n grup”.

 – O să‑ncerc, zic. Da’ nu se zice Bătălia cu Burii, ci Războiul Burilor. Și mi‑ai înfipt inelu‑n mână.

Mama‑mi dă drumul la mână. Așa mai merge. Nu‑mi dau seama ce mai zice fața ei.

 

Conacul Slade

 


Cartea Conacul Slade poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,8 rating based on 52.501 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067797473
Goodreads: 55925080

Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 11//2020

Bestseller New York Times, declarat una dintre cele mai bune cărți ale anului de San Francisco Chronicle, NPR, Los Angeles Times, The Guardian, The Telegraph, National Post, BookPage și Kirkus Reviews

Întinzându-se pe cinci decenii, de la sfârșitul anilor '70 până în zilele noastre, schimbând mereu decorul și sporind suspansul în pregătirea unei concluzii cel puțin surprinzătoare, acest roman într-adins complicat oferă o nouă viziune asupra motivului casei bântuite, pe care o distorsionează precum oglinzile de la bâlci.
 


Fragmentul zilei – 6 ianuarie 2021: Conacul Slade – David Mitchell

Alte titluri Humanitas.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii